Mulţi adulţi interpretează roluri atunci când se adresează copiilor mici. Folosesc cuvinte şi sunete prosteşti. Coboară intenţionat nivelul conversaţiei când vorbesc cu ei, nu îi tratează de la egal la egal. Faptul că pentru un timp ştiţi mai multe sau sunteţi mai mari nu înseamnă că acel copil nu vă este egal. Majoritatea adulţilor ajung, într-un anumit moment din viaţa lor, părinţi, acesta fiind unul dintre cele mai răspândite roluri. Cea mai importantă întrebare este: puteţi îndeplini funcţia de părinţi şi s-o faceţi bine, fără să vă identificaţi cu funcţia respectivă, adică fără ca aceasta să devină un rol? O parte a funcţiei necesare de părinte o reprezintă atenţia faţă de nevoile copilului, preîntâmpinarea eventualelor pericole şi, uneori, comunicarea celor pe care cel mic le poate sau nu face, pentru a nu se pune în pericol. Când calitatea de părinte se transformă într-o identitate, când sentimentul de sine derivă în totalitate sau în mare parte din aceasta, e foarte uşor să se alunece în tendinţa de a se pune prea mult accent pe funcţia respectivă, aceasta căpătând valoare exagerată şi preluând controlul. Furnizarea celor necesare copiilor devine excesivă şi se transformă în răsfăţ, pre-întâmpinarea pericolelor se transformă în protecţie exagerată şi afectează nevoia copiilor de a explora lumea si de a încerca lucrurile pe cont propriu. Iar comunicarea cu privire la ce trebuie şi ce nu trebuie să facă se transformă în control, impunere.
Eu ştiu ce e mai bine pentru tine
Mai mult încă, identitatea derivată din rolul interpretat persistă mult după ce necesitatea acelor funcţii specifice a dispărut. Părinţii nu pot renunţa la statutul de părinţi nici când copilul creşte şi devine adult. Nu pot renunţa la necesitatea de a fi necesari copilului lor. Chiar când copilul lor are patruzeci de ani, părinţii tot nu se desprind de noţiunea de „eu ştiu ce e mai bine pentru tine”, îşi joacă în continuare în mod compulsiv rolul de părinte, de aceea relaţia dintre ei şi copii nu este una autentică. Părinţii se definesc prin rolul respectiv şi se tem inconştient să nu-şi piardă identitatea atunci când vor înceta să mai fie părinţi. Dacă dorinţa lor de a controla sau influenţa acţiunile copilului lor devenit adult întâmpină rezistenţă — şi de obicei aşa se întâmplă — vor începe să critice sau să-şi manifeste dezaprobarea sau vor încerca să-l facă pe copil să se simtă vinovat, toate din dorinţa lor de a-şi păstra rolul, identitatea lor. La suprafaţă pare că sunt preocupaţi de copil şi chiar ei cred acest lucru, dar în realitate nu sunt interesaţi decât de păstrarea identităţii pe care le-o oferă rolul. Motivaţiile egocentriste sunt interesul faţă de propria persoană şi dorinţa de afirmare a propriei persoane, uneori abil mascate chiar şi faţă de persoana în care operează egoul.
Ar trebui să mă înţeleagă şi să mă accepte aşa cum sunt.
O mamă sau un tată care se identifică cu rolul parental ar putea încerca să se întregească pe sine prin intermediul copilului. Nevoia egoului lor de a-i manipula pe alţii în scopul umplerii lipsei pe care o simt în permanenţă este în acest caz aprobe ceea ce fac. “Ar trebui să mă înţeleagă şi să mă accepte aşa cum sunt.” Chiar aşa? Şi de ce-ar trebui s-o facă? Realitatea este că n-o fac pentru că nu pot. Conştiinţa lor evolutivă n-a făcut încă saltul până la nivelul acesta. Nu sunt încă în stare să înceteze să se mai identifice cu rolul lor. „Da, dar eu nu pot fi fericit şi în largul meu dacă nu am aprobarea şi înţelegerea lor.” Chiar aşa? Cu ce schimbă în realitate aprobarea sau dezaprobarea lor ceea ce sunteţi cu adevărat? Toate aceste supoziţii neverificate provoacă o mare afluenţă de emoţii negative, multă nefericire inutilă.Fiţi vigilenţi!
Sunt cumva unele dintre gândurile care vă trec prin minte reprezentate de vocile mamei şi tatălui dumneavoastră, voci ce fac acum parte integrantă din voi şi care spun poate ceva de genul: „Nu eşti suficient de bun. Nu vei realiza niciodată nimic”, sau produc vreo altă judecată sau atitudine mentală? Dacă sunteţi conştienţi în acele momente, veţi putea recunoaşte vocea din mintea voastră ca fiind nimic altceva decât un gând învechit, condiţionat de trecut. Dacă sunteţi conştienţi, nu mai trebuie să credeţi în fiecare gând care vă vine în minte. E doar un gând vechi, atâta tot. Conştientizare înseamnă Prezenţă, şi doar Prezenţa poate dizolva trecutul inconştient din voi.
„Dacă te crezi atât de iluminat”, spunea Ram Dass, „mergi şi petrece o săptămână cu părinţii tăi.” Iată un sfat bun. Relaţia cu părinţii voştri nu e doar prima relaţie, cea care dă tonul tuturor relaţiilor următoare, ci ea reprezintă şi un bun test pentru gradul de Prezenţă din voi. Cu cât există mai mult trecut comun într-o relaţie, cu atât trebuie să fiţi mai prezenţi; altfel, veţi fi forţaţi să retrăiţi trecutul iar şi iar.
Eckhart Tolle
