Amorțeala emoțională
Există perioade în care sufletul nu mai plânge, dar nici nu mai cântă.
O tăcere ciudată se așază în interior, ca o ceață fină care acoperă toate colțurile inimii, și nu mai știi dacă ești obosită, tristă, distantă sau doar… într-o pauză.
Simți, dar nu mai simți pe deplin.Ești acolo, dar parcă nu ești cu adevărat prezentă în viața ta.
Acea amorțeală emoțională nu vine din lipsă de iubire sau din faptul că „te-ai răcit”.
Ea vine dintr-o istorie lungă în care ai ținut prea multe în tine, în tăcere, în tărie, în rezistență tăcută.
Ai învățat să mergi înainte și atunci când te durea.
Ai învățat să fii bine pentru ceilalți, chiar și atunci când nu mai știai cum să fii bine pentru tine.
Și undeva, într-un moment în care nu ai mai avut puterea să duci încă un gând, încă o emoție, încă o noapte nedormită, corpul tău a apăsat pe un întrerupător invizibil:
„Stop. Acum mă conserv, altfel mă rup.”
Amorțeala este mecanismul prin care sufletul se protejează atunci când intensitatea vieții a depășit capacitatea lui de a procesa.
Nu este slăbiciune.
Nu este „defect”.
Este o formă profundă de supraviețuire.
Și tocmai pentru că a fost nevoie de atât de multă putere ca să ajungi aici,revenirea nu se face cu forță,cu ambiție,cu presiune.
Nu se face cu „trebuie să simt ceva”.
Nu se face cu vinovăție sau cu graba de a „reveni la normal”.
Revenirea se face lent, cald, așezat.
Se face atunci când îți lași mâna să se așeze peste inima ta,nu ca să o forțezi să se deschidă,ci doar ca să îi spui, fără cuvinte:
„Sunt aici. Nu plec. Putem să respirăm împreună.”
Se face atunci când alegi să te uiți la o singură rază de lumină care intră în cameră și să observi cum se așază peste un colț de masă.
Se face atunci când bei un ceai încet, fără telefon, fără grabă, fără presiunea de a fi altfel decât ești acum.
Se face atunci când îți acorzi dreptul de a simți în ritmul tău,fără comparație, fără competiție, fără rușinea de a nu fi „gata”.
Viața se întoarce înapoi în suflet nu cu zgomot, nu cu artificii,ci cu o respirație care devine puțin mai adâncă decât ieri,cu o lacrimă mică, eliberatoare, venită fără motiv,cu o clipă de liniște în care simți, pentru prima dată după mult timp,că ești aici, și că este suficient.
Afirmații
Respir… și permit inimii să se deschidă ușor.
- Este în regulă să simt.
• Inima mea se trezește blând, în ritmul ei.
• Mă tratez cu răbdare și tandrețe.
• Corpul meu îmi arată ce are nevoie prin semne delicate.
• Respirația mea aduce viață în inimă.
• Aleg să fiu prezentă cu mine, chiar și atunci când e liniște înăuntru.
• Sensibilitatea mea este putere, nu slăbiciune.
• Inima mea merită să fie auzită și ascultată.
• Tristețea, bucuria, dorul, pacea – toate își au locul lor în mine.
• Îmi dau voie să mă simt în siguranță în fața propriilor emoții.
• Corpul meu știe cum să se dezghețe și eu îl respect.
• Fiecare respirație îmi topește câte un strat de protecție.
• Sunt în proces. Sunt în drum. Sunt în devenire.
• Mă apropii de mine cu blândețe și bunătate.
• În mine se întoarce treptat căldura.
• În mine se întoarce treptat viața.
• Inima mea are timp. Eu am timp.
Las totul să se așeze.
Două afirmații foarte importante pentru integrare(spuse la final)
Sunt în siguranță să simt.
Trăiesc din inimă, blând și adevărat.
Cu drag ,Simona Ignahttps://www.facebook.com/SimonaIgnaTerapeut
