Asumarea responsabilităţii înseamnă să fii conştient de situaţiile şi de momentele în care NU îţi asumi această responsabilitate, astfel încât să îţi poţi corecta respectivul comportament. Mie mi-a luat ani de zile ca să realizez că domeniul în care jucam cel mai pregnant rolul de victimă era cel al bărbaţilor din viaţa mea. Îmi amintesc perfect de nenumăratele seri în care m-am plâns ore în şir prietenelor mele de nefericirea pe care mi-o provocau aceşti bărbaţi.
Aceşti „ticăloşi”, cum îi numeam convinsă de dreptatea mea, făceau întotdeauna ceva pentru a-mi răpi fericirea. Unul întârzia întotdeauna, altul era incredibil de zgârcit, altul nu avea prea mulţi bani, altuia îi plăcea prea mult jocul de golf, altul era căsătorit şi nu se grăbea cu divorţul etc. Este incredibil câtă mânie şi câte resentimente am putut acumula împotriva acestor bărbaţi. Am petrecut ore nesfârşite la telefon plângându-mă: „Îţi vine să crezi ce a putut face?…”
De bună seamă, prietenele mele loiale au fost imediat de acord cu mine, împărtăşindu-mi la rândul lor propriile lor drame. Parcă am fi făcut parte din Societatea Bocitoarelor! Nu oboseam niciodată să ne ascultăm lamentările şi vaietele. Nici nu este de mirare, căci ne satisfăceam reciproc nevoia de martiriu şi puteam avea întotdeauna dreptate! Dezavantajul era că nu mai trebuia să ne creăm propria fericire, căci ne puteam învinovăţi întotdeauna bărbaţii pentru că nu ne-o ofereau.
În tot acest timp eram absolut sigură că îmi asumasem responsabilitatea pentru viaţa mea. La fel ca prietena mea Mara, trăiam în bunăstare, aveam propriul meu apartament şi era complet „independentă”. Dar nu îmi asumam responsabilitatea pentru viaţa mea. Continuam să mă aştept ca bărbaţii din viaţa mea să „mă facă fericită”. Într-un târziu, am învăţat în sfârşit că nu exista decât o singură persoană în toată lumea care mă putea face fericită, şi anume EU ÎNSĂMI!
Ironia sorţii a făcut ca abia după ce am înţeles acest lucru să fiu capabilă să îmi creez o relaţie de cuplu cu adevărat stabilă şi bazată pe o afecţiune profundă. La ora actuală, ori de câte ori mă înfurii pe soţul meu, ştiu că trebuie să mă întreb: „Ce aş putea face şi nu fac în viaţa mea, învinovăţindu-l pe el pentru acest lucru?” (Te rog să reciteşti această întrebare!) Am învăţat de mult să sesizez rapid aceste nuanţe: fie devin obsedată de bani, fie mă simt nesigură pe picioarele mele,fie nu îmi creez suficientă activitate,fie mă aştept ca el să „rezolve” ceva ce nu reuşesc să fac singură, fie…
De îndată ce îmi dau seama ce fac,îmi pot asuma sarcina de a-mi corecta comportamentul.Pe măsură ce fac acest lucru,mânia mea faţă de alţi oameni dispare. Fiica mea Leslie mi-a spus recent cât de fantastică i se pare căsnicia mea. „Aşa este,i-am răspuns. Este uimitor cât de perfect devine Mark atunci când nu mă mai aştept de la el să îmi gestioneze viaţa!”
De bună seamă,asta nu înseamnă că nu trebuie să te aştepţi ca partenerul tău să îţi împlinească anumite nevoi de bază,cum ar fi sprijinul acordat în vederea creşterii tale, nevoia permanentă de afecţiune,nevoia de a şti că partenerul tău îţi acordă această afecţiune.Pe de altă parte,atunci când nu îţi controlezi singur propria viaţă, indiferent cât de mare ar fi afecţiunea sa,aceasta nu ţi se va părea suficientă.Devii astfel ca un puţ fără fund.Bărbatul din viaţa ta poate sta chiar în cap pentru tine,aşa cum unii bărbaţi din viaţa mea au şi făcut-o, fără ca acest lucru să ţi se pară de ajuns.
Dr. Susan Jeffers-Acceptă-ţi teama, dar nu te lăsa inhibat de ea
https://www.astrocafe.ro