Cred cu fiecare părticică a mea că nimic în viaţa asta nu este întâmplător. Nici măcar un prag de care ne împiedicăm. Nici măcar o întârziere la o întâlnire. Nici măcar pierderea cheilor de la casă. Nici uitatul telefonului în taxi. Nimic. Fiecare întâmplare, fiecare acţiune, fiecare… secundă din viaţa noastră se întâmplă cu un scop.
La fel şi oamenii. Toţi oamenii pe care îi întâlnim în viaţa noastră au un scop clar şi bine definit. Exact ca într-un film. Fiecare actor are propriul rol. La fel şi în viaţa reală. Toate conexiunile noastre cu exteriorul nu se fac niciodată întâmplător şi nici degeaba. De toţi oamenii din viaţa noastră avem nevoie. Fiecare ne învaţă câte ceva, ne scapă de câte ceva, ne vindecă de câte ceva. Toate la momentul potrivit.
Sunt situaţii care ne frustrează şi ne determină adesea să ne întrebăm “De ce mi se întâmplă mie?” sau… “De ce mi se întâmplă aceeaşi şi aceeaşi şi aceeaşi relaţie defectuoasă mereu?”. Răspunsurile sunt simple. Primim ceea ce ne trebuie. Primim ceea ce ne lipseşte pentru a ne completa câte puţin, cărămidă cu cărămidă. Primim ceea ce trebuie atunci când trebuie. Şi vom primi ceea ce ne dorim… sau altceva mai bun… atunci când vom fi pregătiţi să primim. Atunci când vom fi la nivelul potrivit. Când vom fi la acelaşi nivel cu lucrurile pe care le visăm.
Că acceptăm sau nu, viaţa este formată din etape. Şi dacă privim în jurul nostru observăm cu mare uşurinţă procesul şi ne dăm seama cât de simplu de înţeles este totul.
O să iau ca exemplu o cutie de iaurt pe care o mâncăm majoritatea la micul dejun. Desfacem ţipla şi avem acum în mână o cutie plină cu iaurt. Dacă îl mâncăm normal, ca oamenii, luăm o linguriţă şi păpăm aşa încet, linguriţă cu linguriţă, până când terminăm toată cutia. Ei, dacă ar fi să mâncăm cam cum am vrea noi să se întâmple şi lucrurile în viaţa noastră, nu ne-ar mai trebui linguriţă, ci doar o gură laaaaarg deschisă prin care să ne turnăm în stomac tot iaurtul odată. Şi nu din mai multe înghiţituri, nu, nu. Dintr-o singură înghiţitură. Ei bine? Cum ar fi? Nasol, ă?
Păi da. Nasol. Şi exact la fel ar fi şi dacă toate alea mişto de ni le imaginăm noi ar veni azi împreună, în acelaşi timp, în viaţa noastră. Circ şi panaramă. Spitalul 9. N-am înţelege nimic şi ne-ar veni să ne punem ștreangul de gât. Pentru că lucrurile şi oamenii decurg într-un anumit sincron, nu cum avem noi chef. Totul este un simplu şi real sincron. Azi se întâmplă asta pentru ca mâine să se întâmple aialaltă… pentru ca săptămâna viitoare să dispară ceva şi să apară într-o lună altceva pentru care ne-am strofocat atât de mult acum doi ani. Şi tot aşa.
Ştiu că toţi ne-am dori numai prieteni buni, bani şi relaţii ca-n poveştile cu prinţi şi prinţese. Şi nu e deloc un lucru rău ăsta. Doar că nu suntem pregătiţi să le primim atunci când batem noi din picior. Ba unii nu ajung să fie pregătiţi întreaga viaţă şi sunt nevoiţi să… mai bage o fisă. Într-o altă viaţă. Avem de-nvăţat, de testat, de auzit, de mâncat şi de digerat bine până să ajungem la atingerea viselor noastre.
Viaţa în sine este o evoluţie, iar noi suntem parte din ea. Însă evoluţia fiecăruia dintre noi ţine de… ce alegem să facem, în ce ritm, în ce direcţie şi… alături de cine. Eu cred că noi suntem media grupului de persoane cu care ne petrecem marea parte a timpului. Iar când media asta nu se schimbă în permanenţă într-o direcţie evolutivă, înseamnă că undeva înăuntrul nostru există încă nişte probleme de rezolvat.
Poveştile vieţii noastre sunt scrise chiar de noi. Cu mâinile, gândurile şi sufletele noastre. Să fie toate într-un final fericit!