Deoarece ne bazăm atât de mult, până la a deveni dependenţi de presupuneri – şi de iluziile care le însoţesc -, de multe ori nu reuşim să comunicăm cu ceilalţi şi generăm haos. Polarizarea rasială care a urmat verdictului în cazul O. J. Simpson este un exemplu. Neputinţa de a ne pune la îndoială propriile prejudecăţi rasiale – albe sau negre – ne face incapabili de a auzi cu adevărat ce ni se spune. Uităm care sunt fundamentele unei bune comunicări. E inutil să mai spunem că nu poţi, realmente, comunica dacă nu asculţi cu adevărat şi nu poţi asculta cu adevărat dacă nu gândeşti cu adevărat.
Mulţi cred că a asculta este o interacţiune pasivă. Dimpotrivă. A ascultă cu adevărat este un exerciţiu activ de atenţie şi, în mod necesar, un efort. Cei mai mulţi nu ascultă cu adevărat tocmai pentru că nu înţeleg acest aspect sau pentru că refuză să facă acest efort. Când ne extindem fiinţa, încercând să ascultăm şi să comunicăm bine, facem un pas înainte sau parcurgem un kilometru în plus. Este ceva foarte diferit de inerţia pe care o presupune lenea sau de împotrivirea generate de frică. E nevoie întotdeauna de efort.
Pentru a asculta bine este nevoie, de asemenea, de o concentrare totală asupra celuilalt, ceea ce reprezintă o manifestare a iubirii în sensul cel mai larg al cuvântului. O calitatea esenţială a unui bun ascultător este capacitatea sa de a se pune între paranteze, adică de a renunţa temporar la propriile prejudecăţi, tipare de gândire şi dorinţe pentru a simţi cât mai mult posibil lumea celuilalt – din interior, punându-se înlocul lui.
Comuniunea această dintre vorbitor şi ascultător este, de fapt o extinderea a noastră, în urma căreia căpătăm întotdeauna un plus de cunoaştere. Mai mult, deoarece o bună ascultare presupune punerea noastră între paranteze, înseamnă şi o temporară acceptare totală a celuilalt. Vorbitorul care percepe că este acceptat se simte din ce în ce mai puţin vulnerabil şi tot mai înclinat să-şi descopere în faţa ascultătorului cele mai ascunse unghere ale minţii. Vorbitorul şi ascultătorul încep apoi să se înţeleagă din ce în ce mai bine unul pe altul.
Este începutul unei bune comunicări, sunt primii paşi ai unui dans de iubire. Energia necesară pentru a te pune între paranteze şi concentrarea întregii atenţii asupra celuilalt este atât de mare, încât poate fi realizată numai prin iubire, pe care eu o definesc ca voinţa de a-ţiextinde fiinţa pentru o evoluţie reciprocă.Scott Peck
http://www.astrocafe.ro/
