Standardele morale și sociale pe care ni le formăm, concepțiile referitoare la cum ar trebui să fim și ce ar trebui să facem sunt condiționate în mare măsură de educația pe care am primit-o de la părinți și profesori, de interacțiunile cu persoanele semnificative din viața noastră. Atunci când încălcam aceste standarde sau nu corespundeam așteptărilor celor apropiați apăreau sentimentele de vinovăție și rușine. De câte ori nu ați auzit „să-ți fie rușine că….” sau alte asemenea lucruri care ne determinau să punem la îndoială calitatea noastră umană. Pentru că vinovăția și rușinea cu timpul se transformă în poveri care ne fac să ne pierdem încrederea în sine, ne sabotează fericirea și ne distrug moralul.
Ele nu sunt numai în strânsă legătură cu sinele, cu felul în care ne percepem pe noi înșine, ci sunt de asemenea „sociale” în sensul în care apar în contexte interpersonale și reprezintă instrumente puternice de condiționare a comportamentelor celuilalt.
Părinții le induc copiilor aceste sentimente dacă se abat de la regulile lor, iar odată ajunși adulți mecanismul continuă să funcționeze. Sunt șantajați emoțional dacă nu le fac în continuare pe plac, dacă felul în care aleg să-și trăiască viața nu corespunde așteptărilor și pretențiilor părinților: „dacă faci asta o să mă bagi în mormânt”, „după cât m-am sacrificat pentru tine nu poți și tu să…”
De asemenea, în relațiile de cuplu partenerii folosesc frecvent această tehnică pentru a-l determina pe celălalt să se supună nevoilor și dorințelor proprii. Există situații când unul dintre ei dorește să pună punct relației din diferite motive, însă nu o face pentru că s-ar simți vinovat de suferința cauzată. Astfel, se continuă o relație în care niciunul nu mai este fericit – cel care ar vrea să plece nu mai poate oferi sau nu-și mai găsește locul acolo, se distanțează de partener (asta dacă nu a făcut-o deja) iar cel alături de care stă din milă se învinovățește și el la rândul său pentru această schimbare produsă. Cei doi se pierd în vinovății reale sau închipuite hrănind o nefericire sau o singurătate în doi.
În general, oamenii care se lasă cu ușurință pradă sentimentelor de vinovăție caută să le facă altora pe plac și au nevoie să se simtă validați de aceștia. Le caută aprobarea, deseori comportându-se altfel decât simt. Pentru că nu au suficientă încredere în ei ori nu se consideră suficient de buni așa cum sunt, le este greu să îi refuze pe alții fiindu-le teamă că vor fi respinși, criticați sau abandonați și făcându-și griji în legătură cu ce gândesc aceștia despre ei. În acest sens, își stabilesc cu dificultate limite și granițe clare de interacțiune, văzându-se frecvent în situația de a face compromisuri ori a face lucruri împotriva voinței lor pentru că altfel s-ar simți vinovați că i-ar dezamăgi pe alții.
Important de știut este că noi nu suntem responsabili pentru fericirea altor oameni și nu este de datoria noastră să le satisfacem pretențiile și așteptările cu atât mai mult cu cât simțim că nu vrem să facem acele lucruri, însă acceptăm să trecem peste voința noastră din pricina vinovăției care ne este indusă. Nu este nimic greșit în a avea grijă de tine și de nevoile tale, în a spune „nu” atunci când vrei să spui nu, în a te pune pe primul plan în viața ta. Iar asta nu înseamnă egoism și nu ai de ce să te simți vinovat.
În ciuda similitudinilor aparente, vinovăția și rușinea sunt diferite în sensul în care vinovăția implică o evaluare negativă a anumitor comportamente specifice și are mai degrabă de-a face cu mustrările de conștiință pe care le avem față de o anumită situație, iar rușinea implică o evaluare negativă globală a sinelui și are de-a face cu expunerea slăbiciunilor și eșecurilor noastre în fața altora și cu faptul că suntem dezaprobați pentru defectele noastre.
Vinovăția implică o anumită stare de tensiune, remușcări și regret față de acel lucru considerat a fi rău pe care l-am făcut. Implică o preocupare obsesivă față de greșeala comisă, dorința de a fi făcut lucrurile diferit ori de a putea repara răul făcut.
Rușinea ne face să ne simțim mici, nevaloroși, lipsiți de putere, expuși, Și, chiar dacă nu există un „public” care să ne observe minusurile, există un critic interior care ne devalorizează, ne face să ne simțim nedemni și respingători. Deloc surprinzător, acest sentiment ne face să vrem să fugim ori să ne ascundem.
Ca și copii, dacă suntem confruntați în mod repetat cu experiențe care ne fac să ne simțim nedemni, lipsiți de valoare, care ne diminuează încrederea în noi, care ne fac să ne fie rușine de cine suntem, ori dacă suferim anumite experiențe traumatizante (precum abuzul fizic sau sexual) începem să dezvoltăm un sentiment de inadecvare care ne însoțește în permanență. Ajunși adulți continuăm să ne simțim ca și cum am fi „defecți”. Ne rușinăm de cine suntem, nu credem că putem sau merităm mai mult, acceptăm relații disfuncționale, ne este greu să avem încredere în alții, chiar și atunci când sunt bine intenționați – deoarece nu credem că merităm să fim tratați frumos, ajungem să ne autosabotăm sau să dezvoltăm fel și fel de dependențe care să ne facă să uităm de aceste sentimente de inutilitate și inadecvare. Credem că nu merităm să fim iubiți, că suntem niște oameni răi, că nu suntem importanți, că nu contăm, că suntem niște ratați. Sentimentul acesta al rușinii ne însoțește în permanență.
Aceste credințe adânc înrădăcinate în mintea noastră ne fac să ne percepem într-o manieră distorsionată. Trebuie să devenim conștienți de ele și să ne monitorizăm în permanență gândurile pentru a observa când ne lăsăm pradă credințelor iraționale. Să învățăm să ne arătăm nouă înșine compasiune – adică să ne pese de bunăstarea noastră, să avem grijă de noi, să facem lucruri prin care să ne dovedim că ne respectăm și ne prețuim. În acest fel putem să ne rescriem credințele și să începem să credem că, da, merităm, suntem demni de iubire și respect, contăm. Că nu avem de ce să ne rușinăm cu cine suntem. Că putem să ne eliberăm de toxicitatea rușinii și vinovăției.
În loc de a ne simți vinovați, înțelept ar fi să ne asumăm responsabilitatea pentru faptele noastre, să reparăm ceea ce poate fi remediat sau să învățăm lecția pentru ca să ne îmbunătățim pe viitor. Să facem alegeri asumate pentru care nu am avea de ce să ne simțim vinovați. Să înlocuim vinovăția cu responsabilitatea. Iar în loc de a ne rușina cu cine suntem, să ne recunoaștem atât minusurile cât și plusurile, să învățăm să ne acceptăm pe noi înșine în întregime și să schimbăm acele aspecte care ne fac să ne simțim nemulțumiți în propria piele.
Deși există credința că vinovăția și rușinea sunt bune, pentru că ne-ar împiedica să facem greșeli, de fapt ele sunt poveri inutile care ne diminuează încrederea în sine. Asumare și responsabilitate în loc de rușine și vinovăție.Dr. Ursula Sandnerhttps://www.ursula-sandner.com/
