Cum NU ne iubim pe noi înșine
Cum NU ne iubim pe noi înșine.„Fă pace cu tine” sau „iubește-te pe tine însuți” sunt cuvinte pe care poate le-ai auzit frecvent mai ales dacă ai început deja un proces de autocunoaștere și dezvoltare personală, dacă citești cărți specifice domeniului ori ești într-un proces de psihoterapie.
Da, este foarte important să fim împăcați cu noi înșine și să ne iubim pe noi înșine. Mulți oameni ajung în terapie când simt că nu mai pot, când le ajunge cuțitul la os și și-ar dori ca toate problemele lor să se rezolve cât mai repede. Și-ar dori, dacă se poate, ca terapeutul să aibă o baghetă magică cu care să-i transforme ca prin minune și nu neapărat pentru că ar fi ei neimplicați, ci pentru că teama de a se confrunta cu propria persoană este mare, pentru că mecanismele lor de apărare sunt puternice.
Am dat acest exemplu pentru că în psihoterapie, în general, oamenii încep să conștientizeze care sunt problemele lor și cum aceste probleme le-au afectat viața, cât de mult sau de puțin se iubesc pe ei înșiși, ce credințe limitative sau disfuncționale au, ce tipare atitudinale sau de comportament este de dorit să schimbe pentru a se elibera din închisoarea în care se simt captivi.
Un punct comun al tuturor problemelor, indiferent de natura lor, este lipsa iubirii de sine.
Trebuie, cumva, să nu te simți suficient de valoros sau merituos ca să te autosabotezi, să accepți în viața ta persoane care te tratează cu lipsă de respect, îți accentuează vulnerabilitățile și te fac să te îndoiești de tine și de potențialul tău.
Trebuie, cumva, să ai o nesiguranță puternică și o lipsă de iubire de sine ca să te agăți de alți oameni, în speranța că ei îți vor oferi ceea ce simți că lipsește din interiorul tău.
Vorbim aici despre părinți care se agață de propriii copii pentru că prin intermediul acestora și prin intermediul rolului lor de părinte încearcă să-și umple anumite goluri interioare. Aceștia își hiperprotejează copiii și îi incapacitează pentru a-i simți mereu aproape, sub aripa lor, pentru că se hrănesc cu această dependență și se simt în siguranță cu „puiul” cât mai aproape. Nu conștientizează că în acest fel ei doar încearcă să fugă de propriile nesiguranțe și răni, focalizându-se excesiv pe copii. Se simt răniți dacă li se spune că și-ar incapacita copiii, deoarece au doar intenții bune.
Un copil al cărui părinte se agață de acesta și trăiește prin și pentru el este un copil care învață să se simtă responsabil pentru viața și fericirea acestuia, iar ulterior, la maturitate, se va simți responsabil pentru fericirea altor oameni și vinovat dacă nu va reuși să le îndeplinească așteptările, oricât de nerealiste ar fi ele.
Cum NU ne iubim pe noi înșine
În acest exemplu incapacitarea are legătură cu dificultatea copilului de a trasa și menține limite și granițe personale de interacțiune odată ce ajunge la vârsta adultă, dar și cu apariția unui sentiment de nesiguranță – se va simți neîncrezător să fie pe cont propriu, să-și asume responsabilitatea pentru propria viață și va căuta dependența în relațiile cu cei din jur.
Un părinte hiperprotectiv este un părinte anxios, un părinte care este dependent din punct de vedere emoțional de propriul copil este un părinte care se teme de singurătate, care are o lipsă de iubire de sine pe care încearcă să o compenseze prin iubirea și afecțiunea pe care copilul i-o oferă.
Acest părinte vede în copil o rezolvare a propriilor angoase și pentru că vede soluția în copil, și nu în sine însuși, va continua de fapt să se comporte și să ia decizii în funcție de acest lucru – de exemplu, dacă are o teamă profundă de singurătate sau de abandon, în loc să lucreze cu sine pentru a vindeca și depăși această teamă, va acționa tocmai invers – adică își va acapara din ce în ce mai mult copilul, pentru că îndepărtarea copilului l-ar pune față în față cu această teamă pe care nu dorește să o confrunte.
Un astfel de părinte este capabil să facă nenumărate sacrificii sau compromisuri „de dragul copilului”, dar întotdeauna se va aștepta ca acele sacrificii să-i fie răscumpărate, se va aștepta ca și copilul să se sacrifice la rândul său pentru el. Acest martirism al părintelui este la nivel inconștient propria plasă de siguranță – poate fi interpretat precum un lipici între părinte și copil, un liant imaginar care „obligă” copilul să rămână îndatorat părintelui, să-l ridice pe un piedestal, să-l facă să se simtă iubit, apreciat și valorizat și să se sacrifice pentru el, în ciuda faptului că acest sacrificiu îi poate distruge viața.
Nu ne iubim pe noi înșine când ne sacrificăm pentru alții sau când devenim martiri, ci doar „dăm cu împrumut” ceea ce nici noi nu avem.
Vorbim despre femei sau bărbați care acceptă umilințe, abuzuri și se hrănesc cu firimiturile partenerului, care cred că dacă suportă toate acestea dau dovadă de iubire, deoarece o credință profund disfuncțională este și „cu cât suferi mai mult, cu atât dai dovadă că iubești mai mult”. Ei bine, nu, nu asta înseamnă iubirea. Iubirea înseamnă liniște, armonie și bunăstare. Înseamnă respect și acceptare, dar o persoană care în copilărie a trăit cu sentimentul că trebuie să facă pe plac părinților, că trebuie să nu greșească ca să fie iubită ori că trebuie să muncească din greu pentru a câștiga acea iubire, va aplica același principiu și în relațiile ei ulterioare.
O persoană care a fost abuzată, maltratată sau neglijată de propriii părinți, aceiași părinți care ar trebui să o iubească, va asocia inconștient iubirea cu abuzul – „dacă mă bate, mă iubește”. Nimic mai greșit.
Dependenta
Atunci, când vorbim despre relații toxice unde „victima”, deși abuzată, nu se poate desprinde de „agresor”, vorbim și despre o dependență în primul rând la nivel emoțional – este vorba despre aceeași nesiguranță de sine, aceeași neîncredere și lipsă de valorizare care împing persoana să se agațe și mai tare de partener în speranța că într-o bună zi va primi din partea acestuia valorizarea și iubirea pe care nu și le poate oferi sieși. Este vorba despre strădania acesteia de a-și convinge partenerul că este un om care iubește pentru că rămâne în relație în ciuda abuzurilor și că tot ce-și dorește este să simtă, la rândul ei, iubire. Practic, cu cât se sacrifică mai mult, cu atât se așteaptă să fie iubită mai mult. Dar, în realitate, se întâmplă exact invers.Cum NU ne iubim pe noi .
Și aici, ca și în cazul exemplului în care părintele se agață de copil, persoana, în loc să-și confrunte propriile credințe, temeri și răni, fuge de ele agățându-se mai tare de partener, hrănind astfel cercul vicios în care se află. Dacă noi avem anumite goluri interioare, soluția nu este să ne agățăm de oameni sau lucruri din exterior pentru a ne umple acele goluri, ci să lucrăm cu noi înșine pentru a le umple din interior. După cum spunea și Arthur Schopenhauer – „este greu să găsești fericirea în sine, dar este imposibil să o găsești în altă parte”.
Vorbim despre persoane care muncesc din greu toată viața pentru a-și atinge anumite scopuri, iar pe ultima sută de metri renunță. Își găsesc, desigur, explicații bine argumentate pentru care au renunțat, însă acestea nu sunt altceva decât raționalizări, justificări. Renunță pentru că la nivel inconștient nu consideră că merită să fie fericiți ori să aibă succes ori pentru că au credința că trebuie să muncească din greu, să se chinuie sau că numai unii au noroc, iar ei, orice ar face, vor rămâne niște victime ale destinului. De fapt, se autosabotează. Găsesc țapi ispășitori pentru eșecurile lor sau diferite scuze.https://www.ursula-sandner.com/
