Am avut un an extrem de plin și de greu. Un an care mi-a consumat atât de multe resurse, încât am ajuns să mă întreb de unde să mai fac rost de altele pentru a putea să mă păstrez sănătoasă din punct de vedere emoțional și, cu certitudine, și fizic, chiar dacă încă nu simt efectele oboselii asupra sănătății. Mă bucură mult să văd cum a trecut și cât de multe lucruri faine am făcut, dar mă bântuie câteva momente cu care mă lupt pentru a le înțelege și accepta.
Conștient sau inconștient, inevitabil ajungem să facem diverse greșeli. Cu cât avem nevoie de mai multe resurse pentru că traversăm o periodă dificilă sau încărcată ori cu riscuri mari, cu atât avem resurse mai puține pentru lucrurile care sunt în jurul nostru și despre care avem impresia că nu pleacă – de exemplu, relațiile și copiii. Cei care sunt părinți știu cât de solicitanți pot fi cei mici, în anumite perioade din viața lor. Ana are 3 ani și câteva luni și e în plină fază de rigiditate cognitivă, când toate lucruri sunt cu „NU!“ și cu „FAC EU!“… Imaginați-vă cum mi-a picat asta, fix peste anul ăsta cu atât de multe proiecte!
Fiecare își are propriile mecanisme de coping, care se activează în astfel de momente pentru a ne proteja de orice rău ne-ar putea afecta din mediu. Știu că, uneori, nu am fost atât de prezentă în viață ei; că, alteori, nu am avut resurse să îi explic de nenumărate ori un lucru și am preferat să impun niște reguli (pentru ea) iraționale; și știu că, ocazional, acel „nu“ răspicat al ei a devenit un „nu“ răspicat al meu, care a rănit-o. Nevoia ei de a se simți în siguranță a făcut-o să mă ierte de fiecare dată – dar, pentru ca eu să mă iert, pare a fi nevoie de tare multă muncă. Atunci când comportamentul nostru, fie că ne dăm seama, fie că nu, îi face pe ceilalți să sufere, cum trecem peste sentimentul de vinovăție? Cum putem dezvolta o relație sănătoasă cu această emoție pe care nu avem cum să o facem să dispară?
Noroc că viața mea profesională (cea care îmi consumă atât de multe resurse) vine și cu răspunsuri la întrebările mele cu conținut emoțional sau comportamental. Așadar, studiile ne oferă câteva sugestii, când vine vorba de gestionarea sentimentului de vinovăție:
1. Fii sincer și spune unde-ai greșit!
Am găsit un citat (atât de plin de sens) scris de Oscar Wilde: „Confesiunea, nu preotul, este cea care ne aduce iertarea!“ Odată ce am recunoscut greșeala, putem să facem ceva pentru a rezolva lucrurile. Acesta e primul pas către acțiunea reparatorie.
2. Stai cu emoțiile tale!
E deosebit de important să ne cunoaștem trăirile, să știm care este cauza lor și, până ce ajungem să le soluționăm, să învățăm să le tolerăm. Tocmai pentru că ne este atât de dificil să tolerăm emoțiile, ajungem de multe ori să activăm mecansime de apărare care nu fac decât să agraveze problema deja apărută.
3. Învață să te accepți pe tine însuți!
Pe cât de simplu e de spus, pe atât de greu e de realizat. Pentru a face asta, avem nevoie de sinceritate și acceptare a propriei persoane. Iar când vom învața să stăm cu emoțiile noastre, să le înțelegem, înseamnă că am făcut primul pas către acceptare.
4. Iartă-te!
Nu putem schimba lucrurile pe care le-am făcut și, așa cum spune Brené Brown, în acel moment, am făcut ce-am știut mai bine. Și asta nu înseamnă „să ne culcăm pe-o ureche“ și să nu ne reparăm greșelile, ci înseamnă că pot învăța să accept trecutul, să mă iert și să îmi asum, conștient, responsabilitatea pentru a schimba ce poate fi schimbat.
Având în vedere pașii pe care i-am descris mai sus, închei cu o întrebare la care tuturor ne este dificil să răspundem: Cât de sănătoasă e relația ta cu vinovăția?
https://www.paginadepsihologie.ro
