Oamenii își doresc să iubească și să fie iubiți, iar „spațiul ideal” unde își pot îndeplini aceste dorințe este relația de cuplu, cel puțin în teorie. Însă multe dintre relații sunt tumultoase, conflictuale, ajung să ne epuizeze, chiar să ne aducă la disperare.
Relația de cuplu ar fi normal să fie un spațiu unde să ne putem exprima pe noi în totalitate, unde să ne simțim acceptați pentru ceea ce suntem noi, în autenticitatea noastră, unde nu simțim nevoia să purtăm măști și unde avem posibilitatea de a crea împreună o legătură profundă, intimă, sinceră care contribuie la bunăstarea și evoluția noastră personală.
Deseori uităm să acordăm importanță acelor aspecte care se întâmplă zi de zi și care, picătură cu picătură, croiesc destinul relației noastre. Avem impresia, poate, că dacă ne căsătorim, facem copii sau ne jurăm iubire, celălalt este al nostru pentru totdeauna și credem că nu mai trebuie să depunem eforturi reale pentru a menține bunul mers al relației. Ajungem să considerăm că ni se cuvine absolut tot ceea ce partenerul nostru face și uităm să-l apreciem și să fim recunoscători pentru ceea ce trăim.
Dacă relația ajunge să se deterioreze, nu mai este ca la început când totul era numai lapte și miere, trece prin anumite schimbări sau dacă observăm că, de fapt, niciodată nu a fost cum ne-am închipuit noi (pentru că ne-am afundat în proiecții și așteptări nerealiste), suferim și purtăm acea suferință cu noi luni, ani și ani de zile, resemnându-ne, cumva, și considerând că oricum nu avem ce face, că asta ne este crucea, ca și cum acel mers al relației nu ar fi fost cocreat. Rămânem blocați în credințele noastre limitative, nu mai avem încredere că putem trăi și altfel, ne răpim singuri șansa de a ne simți împliniți și în acest aspect al vieții noastre.
O problemă care pare a fi foarte complicată poate deveni, de fapt, simplă, dacă ne raportăm la ea într-o manieră conștientă și rațională, dacă o percepem realist, exact așa cum este. Soluții întotdeauna se găsesc, însă ce ne oprește de cele mai multe ori să vedem acele soluții este faptul că rămânem blocați într-un cerc vicios al distorsiunilor cognitive și emoțiilor negative. Ne focalizăm pe problemă, despicăm firul în patru, ne amintim lucruri din trecut care ne declanșează alte trăiri negative, devenim triști sau furioși pentru că observăm că așteptările noastre nu coincid cu realitatea și ajungem să distorsionăm realitatea pentru că sperăm că, prin magie, aceasta se va mula pe așteptările noastre.
Relațiile pot deveni complicate și ne pot cauza suferință atunci când…
–avem multe goluri interioare sau răni nevindecate asupra cărora nu ne-am aplecat, pe care le-am reprimat, ignorat și pe care ne așteptăm (conștient sau inconștient) să ni le „vindece” partenerul. Este ca și cum am aștepta să fim salvați de noi înșine, ca și cum am crede că fericirea noastră depinde de altcineva. În acest sens, credem într-o manieră nerealistă că numai dacă avem o relație putem fi fericiți, ca și cum acea relație ar fi colacul nostru de salvare. Dacă nu suntem bine cu noi înșine, dacă nu ne putem ierta pentru greșelile trecutului, dacă trăim în vinovăție sau rușine, dacă nu credem că suntem suficient de buni pentru ceea ce suntem noi, dacă nu ne facem ordine în minte pentru a identifica fricile noastre iraționale și a conștientiza cum ne influențează acestea, ceea ce se va întâmpla în cadrul relației este că toate aceste răni vor fi reînviate de fiecare dată în interacțiunea noastră cu partenerul și cel mai probabil vom crede că el este de vină pentru ce simțim noi. Într-o manieră inconștientă vom ghida relația pentru a ne proteja de declanșarea acestor răni (care ne aparțin și pe care numai noi le putem vindeca), vom reacționa exagerat, ne vom supăra, vom face reproșuri. De exemplu, o persoană care are o rană de abandon se va agăța de partenerul său, iar marea majoritate a acțiunilor pe care partenerul le face independent de ea, vor fi percepute ca amenințări, ca potențiale pericole sau ocazii de a fi părăsit, abandonat.
–ne atribuim rolul de „Salvator” – tot din pricina anumitor goluri interioare sau credințe disfuncționale putem ajunge să îmbrățișăm acest rol de Salvator, deoarece nu credem că merităm să fim iubiți pentru ceea ce suntem noi. Trebuie să facem ceva, ceva măreț, pentru ca celălalt să ne iubească. Poate că ne alegem un partener care încă are multe probleme nerezolvate cu sine ori comportamente toxice și sperăm că prin iubirea și sacrificiile noastre îl vom aduce pe calea cea bună, îi vom fi salvarea. Alegem un astfel de partener pentru că nu credem că merităm mai mult și ne străduim să îl salvăm, prin sacrificii și compromisuri, pentru că gândim că trebuie să „muncim din greu” pentru a merita iubirea cuiva. Sacrificiile pe care le facem ne determină, de asemenea, să ne simțim mai bine în pielea noastră (într-o manieră toxică și disfuncțională) pentru că ne validăm, astfel, importanța sau pentru că numai așa ne putem simți și noi valoroși, demni.
–avem așteptări nerealiste și ne afundăm în autoamăgire și iluzie – în funcție de nevoile sau frustrările noastre dintr-un anumit punct al vieții, putem întâlni pe cineva și ne putem focaliza strict pe acele câteva aspecte ale sale care noi credem că au potențialul de a ne împlini aceste nevoi și a ne face să uităm de frustrări. În acest sens, vom amplifica acele aspecte care inițial ne plac la el/ea și vom ignora toate celelalte aspecte care ne spun „nu este cel mai potrivit partener pentru mine”. Ne vom crea niște așteptări nerealiste, o viziune ideală pe care ne vom strădui să o transpunem în realitate, chiar dacă realitatea este alta. De exemplu, o persoană poate să fi încheiat o relație toxică unde nu s-a simțit apreciată, iubită, înțeleasă și poate să întâlnească pe altcineva cu care poate comunica natural, acest tip de comunicare oferindu-i exact acea înțelegere care simte că i-a lipsit în relația anterioară. Atunci ea va spune „este partenerul ideal”, tocmai pentru că nevoia sa de comunicare este acută, ignorând toate celelalte aspecte unde nu există compatibilitate, pentru că nu dorește să renunțe la iluzia sa, la viziunea aceea ideală a unei relații perfecte. În acest sens, mai puțin importantă devine dorința de a-l cunoaște și a-l accepta pe celălalt așa cum este, ceea ce primează fiind „modelarea” partenerului astfel încât acesta să corespundă conceptului nostru de relație ideală.
Ne autoamăgim și atunci când știm că relația nu mai este ok, în ciuda încercărilor repetate de a o „repara”, însă alegem să credem în promisiuni fără fond, să sperăm că dacă vom face alte compromisuri „va fi bine”, sau sperăm că el/ea se va schimba, se va da pe brazdă. Oamenii se schimbă doar dacă își doresc ei cu adevărat, dacă conștientizează că ceva trebuie schimbat și se dedică acelei schimbări.
–credem că dragostea este suficientă pentru ca o relație să funcționeze pe termen lung – multe persoane, atunci când se îndrăgostesc, cred cu tărie că dragostea și pasiunea pe care le simt în acel moment sunt mai mult decât suficiente pentru a face față oricăror obstacole, pentru a trece prin toate împreună. Adevărul este că, în timp, când focul începe să se domolească, ceea ce contează cu adevărat este compatibilitatea la nivel de credințe, valori, stil de viață; acceptarea celuilalt așa cum este și înțelegerea faptului că o relație este cocreată, astfel încât în permanență este necesar să existe „eforturi” din ambele părți.
–ne lăsăm pradă temerilor noastre de a nu fi părăsiți – pentru că ne este teamă de singurătate, pentru că nu știm cum să trăim frumos și în solitudine, pentru că am investit mult în acea relație și ne dorim ca investiția să ne fie returnată. Pentru că ne este teamă să nu fim părăsiți, pentru că nu ne simțim suficient de încrezători în noi înșine, pentru că nu ne apreciem, putem avea tendința de a-i face celuilalt pe plac cu prețul renunțării la propriile dorințe și aspirații. Acționăm din teamă, nu din iubire. Facem compromisuri și sacrificii din teamă. Cu timpul acumulăm frustrări, resentimente deoarece paharul continuă să se umple.
–ne lăsăm pradă geloziei – din cauza temerii noastre că nu suntem suficient de buni, că există altcineva acolo „mai bun” decât noi în ochii partenerului nostru, că vom fi părăsiți, „înlocuiți”, pentru că nu avem suficientă încredere în noi sau din orgoliu (ce are ea/el și nu am eu) putem ajunge să interpretăm chiar și cele mai insignifiante lucruri ca pe niște reale pericole, să ne frământăm inutil, să începem să punem presiune asupra partenerului, să-l șantajăm emotional, să-l controlăm, să-i aducem reproșuri nefondate ș.a.m.d. Gelozia este problema noastră și tot de noi depinde să o gestionăm. Dacă nu poți avea încredere în tine și în partenerul tău, dacă nu crezi că el/ea alege să fie cu tine pentru că într-adevăr își dorește asta, care mai este scopul unei relații în care trebuie să fii mereu în gardă, suspicios, nervos, supărat și nemulțumit? Iar dacă într-adevăr alege să fie cu altcineva, ce sens are să te împotrivești acestei dorințe? Îți dorești ca un om să fie lângă tine pentru că îl ameninți sau îl șantajezi emotional ori pentru că într-adevăr te place, te iubește și te alege pe tine?
–ne lăsăm pradă posesivității – nu ne dorim ca altcineva să aibă parte de plăcerile pe care le simțim noi în preajma acelui om. În acest sens putem ajunge să ne percepem partenerul ca pe o proprietate personală, fapt ce atrage după sine atitudini și comportamente de „stăpân”. După cum am scris mai sus, valoarea unei relații stă, cumva, tocmai în alegerea liberă de a fi cu cineva pentru că îți dorești să fii cu acel cineva, pentru că îți face în mod real plăcere. Ce valoare emoțională are o relație care își continuă existența pe constrângeri și manipulări?
–suntem mult prea centrați pe noi înșine, pe ce ne dorim noi, pe ce avem noi nevoie și ajungem să ne tratăm partenerul ca pe un „instrument” de satisfacere a acestor nevoi și dorințe egoiste. În acest sens, iubirea nu mai înseamnă libertate, ci înlănțuire. Iubirea nu mai înseamnă reciprocitate, ci se transformă într-un joc din care vrem să obținem cât mai mult pentru noi.
–refuzăm să renunțăm la relație, chiar dacă relația s-a stins de mult – nu ne despărțim și nu ne acordăm o nouă șansă pentru că ne este teamă că nu ne vom descurca pe cont propriu, pentru că ne este teamă de singurătate, pentru că ne-am obișnuit așa, pentru că nu vrem să ieșim din zona de confort (inconfortabilă, de altfel), „de dragul copiilor”, sperăm în continuare că lucrurile se vor schimba, că va fi bine în final ș.a.m.d. Un aspect aș vrea să menționez aici: da, poate părea înfricoșător să faci acest pas, poate că încă îți spui „per ansamblu, este totuși ok”, însă gândește-te care sunt efectele acestui „ok” asupra sănătății și bunăstării tale psihice, fizice, emoționale. Poate că îți este greu să renunți la acest „ok” sau la acest „merge și așa” pentru că atunci ar trebui să renunți și la speranța iluzorie că într-un final va fi bine, ar trebui să iei anumite decizii ferm conturate, decizii care ar duce la comportamente la fel de clar definite și, desigur, hotărâtoare. Ar trebui să te confrunți cu lipsa de cunoscut, adică un nou început, o nouă șansă. Și chiar dacă o nouă șansă sună bine, necunoscutul, sau mai bine zis neîncrederea că va fi într-adevăr bine, că o vei scoate la capăt, te blochează în incertitudine, într-o stare de pasivitate. Însă dacă ai dezbrăca problema de toate aceste frici, dacă ai privi-o exact așa cum este, renunțând, măcar pentru moment, la credințele tale limitative, la gândurile care îți cauzează vinovăție, la toți acei „da…dar dacă…?”, poate că problema aceea, dintr-un balaur cu șapte capete s-ar transforma în ceea ce este în mod real – o problemă care are soluții, soluții care pot fi operaționalizate pe pași, soluții care, însă, acum sunt umbrite de tumultul de trăiri emoționale, de refuzul de a accepta realitatea așa cum este.
–facem nenumărate compromisuri și sacrificii – compromisul presupune că acceptăm diverse lucruri împotriva voinței noastre, că facem lucruri pe care nu ni le dorim pentru că așa își dorește partenerul nostru sau pentru că așa avem impresia că ne putem atinge anumite scopuri. Chiar dacă pe termen scurt avem impresia că acele compromisuri ne ajută, pe termen lung, fiind de fapt niște soluții „înșelătoare”, niște false soluții, ne vor afecta stima și încrederea în propria persoană, deoarece vom simți că ne-am trădat pe noi înșine. Sacrificiile pe care le facem deoarece credem că așa îi facem pe alții fericiți, ne vor face, de asemenea, să simțim că am renunțat la o „parte” importantă din noi și vor duce la acumularea de frustrări și resentimente și chiar la distrugerea relației. Consensul, pe de altă parte, reprezintă alternativa sănătoasă, deoarece presupune o situație de tip „câștig-câștig”, nu „pierdere-câștig”.
–renunțăm la independența noastră sau ne hrănim dependențele(emoționale și de altă natură)în loc de a căuta să ne dobândim o autonomie proprie, o delimitare între „eu” și „tu”, între „eu în relație” și „eu de sine stătător”. Fuzionăm cu partenerul și uităm cine suntem noi cu adevărat, ce ne caracterizează pe noi ca ființe umane de sine stătătoare. Ne pierdem pe noi în „contopirea” cu un altul.
– nu comunicăm, ci ne așteptăm ca partenerul să ne citească gândurile. Nici măcar în cele mai sudate relații acest lucru nu este posibil, nu ne putem aștepta ca partenerul nostru să știe exact ce avem noi nevoie, când avem nevoie, ce ne supără, ce ne insatisface, ce ne dorim. Acele relații devin sudate nu din întâmplare, ci și pentru că cei doi parteneri comunică în permanență, nu fug de probeleme, oricât de inconfortabile ar fi ele. Au curajul de a le pune pe masă, de a-și spune ambii punctul de vedere și de a încerca să ajungă la un consens. Problemele dintr-o relație nu dispar dacă le ignorăm sau dacă ne este prea teamă să le abordăm deschis și direct. Putem să ne dăm seama dacă le putem rezolva numai dacă începem să comunicăm. Acesta este, în definitiv, primul pas.
Iubirea nu este compatibilă cu dependența și cu îngrădirea libertății, cu abuzul de orice fel, cu lipsa de respect sau compromisul. Alegem să fim într-o relație pentru că se presupune că-l iubim și-l dorim pe partenerul nostru, că rezonăm cu el, că ne dăruim reciproc ceea ce este mai frumos în interiorul nostru, ne dăruim atenție, afecțiune, împlinire sexuală; evoluăm și creștem împreună pe toate planurile. Asta ar fi normal să căutăm în relațiile noastre, nu închisori care ne limitează, ne îmbolnăvesc și ne distrug viața. https://www.ursula-sandner.com/
