De la autodistrugere până la fericire e un singur pas: tu ai curajul să-l faci?
Trăim într-un secol supraîncărcat cu emoții, evenimente și oameni, care nu-și pot găsi locul în univers.
Da, sună ironic, dar la etapa progresistă la care ne aflăm și în care ar trebui să fim satisfăcuți de condițiile materiale de care beneficiem, rămânem a fi nefericiți.
Suntem ancorați de iluzii, speranțe răvârșitoare, dar aparent exagerate și de idei, care par extenuate în raport cu interminabilele inovații contemporane.
Nu cred că cel puțin odată în viață nu ai trăit acel punct culminant, acel apogeu în care simți că nu mai reziști, pentru că povara lumii s-a prăbușit atât de violent pe spinarea ta încât nu te mai poți mișca.
Hai să numim acest sentiment – sindromul autodistrugerii.
Anume către el converg toate acțiunile noastre în momentul în care ne lăsăm pradă desperării.
Aici apare întrebarea: cât de multe ori ai încălcat limita pe care ți-ai stabilit-o tu însuți?
Ai fumat după ce ți-ai promis că nu o mai faci niciodată în viață. Ai dormit până la 11 când ți-ai promis că vei alerga în toată dimineața la 7. Ai adormit după muncă în fața televizorului, fără a citi acele 50 de pagini pe care, ca întotdeauna, ți-ai promis să le citești…
Îți dai seama foarte clar că insuccesele astea mici nu reprezintă premisele autodistrugerii.Totuși, ele îți fundamentează calea către ea.
Într-adevăr, în realitate, nu aceste mici abateri de la autodisciplină ne dezechilibrează conștiința de sine, ci atitudinea noastră asupra lor.
Dar aici intervine noutatea bună!
A fost demonstrat de mii de ori că subiectivitatea percepțiilor noastre e modelată de constrastul factorilor exteriori.
Adică atâta timp cât viața noastră e supusă acestor modulații, de la rau catre mai puțin rău sau bine, noi trăim fericirea mai intensiv și durabil, datorită acestui așa-numit contrast.
Prin urmare, fericirea noastră e produsul a mii de eșecuri mici pe care le-am putut depăși, datorită schimbării atitudinii, contrastelor percepției și satisfacției că am rezistat.
