“Cei mai frumosi oameni pe care ii stim sunt aceia care au cunoscut infrangerea, sunt aceia care au cunoscut suferinta, zbaterea si pierderea, sunt aceia care si-au gasit calea inapoi din adancurile cele mai negre. Aceste persoane au o apreciere, o sensibilitate si o intelegere asupra vietii care ii umple de compasiune, blandete si o grija plina de iubire. Oamenii frumosi nu se intampla pur si simplu.” – Elisabeth Kubler Ross, On Death and Dying
Conform lui Elisabeth Kubler Ross, atunci cand suntem pe moarte sau am suferit o pierdere catastrofica, cu totii trecem prin 5 etape distincte ale suferintei.
Intram in negare, deoarece pierderea pe care am suferit-o este atat de greu de imaginat, incat nici macar nu ne putem gandi ca este reala.
Devenim furiosi pe toata lumea; maniosi pe supravietuitori, maniosi pe noi insine…
Iar apoi negociem. Ne rugam, cerem, cersim, pledam si oferim tot ce avem. Suntem in stare sa ne dam si sufletele in schimbul unei singure zile in plus cu persoana pe care tocmai am pierdut-o.
Cand vedem ca negocierea a esuat, iar mania este prea mult de dus, cadem in depresie si disperare, pana in momentul in care ajungem sa putem accepta ca am facut tot ce ne-a stat in putinta. Si lasam sa treaca. Lasam sa treaca totul si trecem in acceptare.
In aceasta viata, cu totii am trecut si vom mai trece prin durere. Vom pierde lucruri sau oameni, vom incheia experiente, ne vom pierde pe noi insine, vom plange si vom deznadajdui. Durerea este un lucru atat de firesc si inevitabil in viata, incat impotrivirea si lupta cu simpla idee de durere poate si va naste suferinta. De cele mai multe ori, asta ca sa nu spun intotdeauna, suferinta are un scop mult mai mare decat acela pe care suntem noi pregatiti sau capabili sa il recunoastem. Si de cele mai multe ori, sensul acestei experiente il cuprindem abia dupa ce efectele sale incep sa se estompeze.
Asadar….o singura durere, o singura experienta – o suferinta… 5 etape: negare, furie, negociere, depresie si acceptare.
Important de retinut este faptul ca niciuna dintre aceste etape nu este perfect delimitata. Nu exista o liniaritate a unei experiente. Nu putem spune “De-aici si pana aici sunt in negare, iar acum sunt furios(oasa).” Etapele se suprapun, exista recaderi in etape anterioare sau arderi foarte rapide ale uneia, incat, la o prima vedere, am putea spune ca nici nu am trait-o. Insa ele exista toate si toate vor fi parcurse, atata timp cat nu ramanem blocati in una singura.
Fiecare isi traieste suferinta in felul sau. Si asemeni noua, ca indivizi unici, si experienda durerii este unica.
Aceste etape se transpun insa si la nivel colectiv. Suferinta colectiva este la fel de prezenta si poate chiar mai puternica, in fundal, decat cea la nivel individual. Vindecarea uneia depinde de cealalta, iar in acest caz, nu ne putem vindeca la nivel colectiv, fara sa o facem la nivel personal.
Negarea
Negarea este prima etapa a suferintei. Practic ea este cea care ne ajuta sa supravietuim pierderii. In aceasta etapa, intreaga lume devine lipsita de sens. Intreaga existenta devine lipsita de sens. Tot in jurul nostru devine coplesitor si nimic nu mai are sens. Viata nu mai are sens. Suntem intr-o completa stare de soc si negare. Intram intr-o stare de amorteala, ca si cum am fi anesteziati complet, insa constienti de ce se intampla in jurul nostru. Vedem si auzim, insa nimic nu are sens. Ne intrebam cum putem merge mai departe. Ne intrebam daca putem merge mai departe sau daca mai este cazul. Incercam sa gasim o cale de a trece prin fiecare zi, pana vine urmatoarea. Negarea ne ajuta sa incetinim si sa luam suferinta pas cu pas.
Exista o anume gratie a negarii – este modul in care natura permite sa ni se intample exact si doar atat cat putem duce. Iar pe masura ce acceptam realitatea pierderii pe care am suferit-o si incepem sa ne punem intrebari, incepem deja, fara sa prindem de veste, procesul de vindecare. Devenim mai puternici, iar negarea in sine incepe sa se estompeze. Insa pe masura ce inaintam, toate acele sentimente care pana atunci le-am reprimat, incep sa iasa la suprafata. Si astfel, intram in a doua etapa.
Furia
Furia este o etapa indispensabila procesului de vindecare. Intrati si acceptati aceasta stare de manie, chiar daca s-ar putea sa vi se para ca nu va mai trece niciodata. Cu cat o simtim mai intens, cu atat mai tare se va disipa, de fapt; si astfel ne vindecam.
Exista un intreg amalgam de emotii sub umbrela furiei si la fiecare dintre acestea ajungem treptat, insa furia este emotia pe care o identificam si o gestionam cel mai usor. Adevarul este ca furia noastra nu are limite, fiind resimtita de oricine din jurul nostru – pornind de la prieteni, doctori, familie, noi insine si cei dragi noua pe care i-am pierdut si pana la Dumnezeu – toti vor simti mania noastra. Nu de putine ori ne vom intreba “Unde era Dumnezeu cand s-a intamplat asta? De ce a permis Dumnezeu sa se intample asta?”.
De retinut este faptul ca in spatele acestei intregi furii este durerea noastra. Este inevitabil si in noi insine sa ne simtim pustiiti si abandonati. Insa traim intr-o societate care se teme de manie. Mania este o forta si poate fi, de multe ori, o ancora, tinandu-ne bine in fata neantului creat de pierdere.
La inceput, suferinta ne face sa ne simtim ca si cum am fi in deriva pe mare – rupti de orice conxiune cu orice din jurul nostru. Apoi ne maniem pe ceva sau cineva. Poate fi o persoana din jurul nostru prezenta sau nu langa noi in acel moment. Poate fi o persoana care cumva este opusul celei pe care noi am iubit-o si am pierdut-o. Insa odata cu aparitia furiei, din intreaga nebuloasa a negarii, incepem sa capatam o structura – furia nostra impotriva cuiva/ceva.
Furia devine astfel ca un pod peste intregul neant in care mergem in deriva. Furia devine un mod de conexiune cu exteriorul si o ancora de care ne legam. Si chiar daca ne conectam prin manie, orice fel de conexiune este mai buna in acel moment decat nimic. Decat neantul care ne cuprinde in prima faza.
Tineti minte, intensitatea maniei in fata pierderii nu este, de fapt, decat intensitatea iubirii imposibil de exprimat altfel de o persoana care se confrunta cu o pierdere. Asa ca acceptati-o atat la voi insiva, cat si la o persoana din jur, atunci cand o traieste cu o intensitate maxima.
Negocierea
Inainte de a pierde pe cineva, simtim ca si cum am fi capabili sa facem orice, absolut orice pentru o persoana pe care o iubim si de care nu vrem sa ne despartim. Ne rugam la Dumnezeu, negociem, cerem, promitem orice, numai sa nu pierdem pe acel cineva.
Insa odata ce am pierdut acea persoana, negocierea imbraca forma unui fel de armistitiu. Si astfel ne pierdem intr-o mare de “Cum ar fi daca..?”, “Cum ar fi fost daca?”, “Macar daca….”. Tot ceea ce ne dorim in acel moment este sa intoarcem timpul acolo unde eram inainte de a se intampla nenorocirea. Ii vrem pe cei dragi si pierduti inapoi. Vrem doar sa ne intoarcem in timp si…sa fi mers la doctor mai din timp pentru un control de rutina sau sa nu fi iesit intr-o vineri seara in club.
Toata acele “daca” si “cum ar fi fost” ne fac, usor, usor, sa ne simtim vinovati si sa ne blamam pentru ca nu am actionat diferit la un moment dat. Si incepem sa ne gandim la tot ce am fi putut face diferit, numai pentru a evita ceea ce de fapt si de drept s-a intamplat deja. Si astfel, negocierea incepe sa mearga de mana cu vinovatia. Pentru ca, in toate acele ipoteze ce ne vin in minte, am fi putut face ceva pentru a evita nenorocirea.
S-ar putea sa ne trezim ca incepem sa necogiem cu insasi durerea. Suntem capabili sa face orice, numai sa nu o mai simtim. Ramanem blocati in trecut, iar de acolo incercam a negociem iesirea noastra din suferinta. Insa, asa cum am mai spus, nu exista o delimitare precisa a etapelor. Iar in negociere putem fi concomitent cu alte etape sau ne putem intoarce la ea, doar pentru ca durerea este inca prea multa de dus.
Depresia
Dupa negociere, in care ne scaldam in trecut si toate posibilitatile lui, intreaga noastra atentie se muta in prezent. Sentimente seci, fade incep sa apara, iar suferinta intra in sufletul si in viata noastra la un nivel si mai profund decat ne-am putut imagina noi vreodata. Si toata acea durere pare ca nu se va mai sfarsi niciodata.
Este extrem de important de retinut ca depresia nu te face nebun, ci pur si simplu este modul natural de a reactiona in fata unei pierderi. Ne retragem din tot ce inseamna viata si ne simtim cuprinsi de o tristete intensa si profunda, care ne face sa ne intrebam cat mai putem continua asa. Si mai ales….de ce sa mai continuam?
Depresia ce apare in urma unei pierderi este cel mai adesea perceputa ca o experienta supranaturala – ramanem blocati in ceva si pana nu se face declicul, starea pare nesfarsita.
Unul dintre cele mai practice lucruri pe care le putem face intr-o asemenea situatie este sa ne intrebam daca situatia in care ne aflam este cu adevarat deprimanta sau nu. Pierderea unei persoane dragi reprezinta o trauma puternica, iar depresia in acest caz este un raspuns natural. Este aproape imposibil de evitat aceasta etapa in urma unei asemenea pierderi si chiar nefiresc. Atunci cand o pierdere este profund resimtita de sufletul nostru si realizam ca persoana draga noua nu mai exista, suferinta devine deplina, profunda si densa. Din acel punct incepe practic vindecarea cu adevarat a unei rani adanci.
Acceptarea
Acceptarea este adesea confundata cu notiune de ‘Ah, e in regula”, “totul e ok”, “a trecut”. Insa nu asta se intampla de fapt si de drept. Odata ce am pierdut pe cineva extrem de important incat sa ne raneasca profund, nu exista un moment in care brusc totul trece, ca si cum nu a fost niciodata. Majoritatea oamenilor nu se vor mai simti completi niciodata, dupa ce au pierdut pe cineva. Si nimeni aflat in aceasta situatie nu va mai fi la fel, vreodata.
Aceasta etapa este despre acceptarea realitatii si anume – acea persoana draga noua nu mai exista si nici nu se va mai intoarce vreodata. Acceptarea este despre a invata sa traim si sa cooperam cu si in noua realitate. Niciodata nu ne va incanta sau bucura noua realitate, insa cu siguranta, odata ce o asimilam, invatam sa facem pace cu ea si sa traim dincolo de durere, dincolo de suferinta, in ceea ce ne ramane cu adevarat – iubirea pentru acea persoana, iubirea pentru noi insine si iubirea pentru viata.
Incepem sa traim din nou, insa acest lucru este posibil doar parcurcand toate aceste etape – cu rabdare, acceptare si iubire.
Multa iubire…Sursa:astrocafe.ro
