Câți ani am? Câți vreau eu. Am momente în care mă simt de parcă aș fi trăit zece vieți. Și altele în care mă simt, în cel mai realistic mod, ca la 17 ani. Tocmai de aceea nu mă scandalizez și nici măcar nu înțeleg de ce nu-i frumos să fiu întrebată câți ani am. E ca numărul de la pantofi. O cifră. Nu mă identific cu ea.
Eu nu am o vârstă. Nu mai măsor viața în ani, ci în trăiri. În momente de râs și veselie. Îmi măsor viața în momente de dor, de dragoste și tristeți efemere. Nostalgii și melancolii date de luna plină. Îmi petrec fiecare zi trăind. Nu am timp să contorizezi timpul. Pentru că, în mine, nu am vârstă. Am viață. Las timpul să îmi curgă prin vene, mergând mână în mână cu el, îi zâmbesc și îi povestesc despre câte mai avem de trăit împreună. Iar el îmi zâmbește înapoi. Îmi devine cel mai bun prieten. Nu mă lupt cu timpul meu. Nu încerc să îl înving. Mi-l iau la braț și mă bucur că îl am.
Cât durează o privire în ochii bărbatului iubit? Dar momentele în care stai în sala de așteptare și tot ce îți dorești e să apară chirurgul și să îți spună că operația tatălui tău a decurs bine? Poți îmbătrâni într-o clipită cât în zece ani. Și e îndeajuns o iubire, ca să fii din nou de douăzeci de ani.
Am întâlnit femei cu o etate respectabilă, de la care puteai să împrumuți tinerețe. Pulsa și vibra viața în ele. Cu un surâs, îți luau vreo zece ani de pe umeri. Cu o suflare te readuceau la vârsta râsului plin. Pentru că da, râsul e unul dintre cele mai mari secrete. Cu fiecare zâmbet, ți se mai duce un an. Ați văzut cum oamenii veseli nu își arată vârsta? Când sufletul e vesel, trupul i se supune și jubilează, și chicotește, ca un izvor curat, de munte. Și întinerește!
Oamenii au inventat vârsta pentru că au nevoie de repere, de puncte de echilibru universal valabile. Au nevoie să se raporteze la ceva, mai ales când sunt în derivă. Să se sprijine și să știe că și alții sunt ca ei. Că nu sunt singuri. Dar sufletul habar nu are de așa ceva. El există, indiferent de reguli, protocoale ori lumânări de pe tort.
Nu am nevoie de operații ca să fiu tânără. Și dacă m-o ține Dumnezeu întreagă la cap, nici nu voi avea nevoie vreodată. Nici de sute de creme care mai de care mai înverșunate împotriva trecerii timpului. Folosesc, nu zic ba. Loțiune tonică, ulei de argan și, o dată pe săptămână, îmi fac peeling. Cu zaț de cafea, ou și miere. Pe față și corp. Am învățat că, pentru a fi tânără, am nevoie de veselie. De zâmbet. De liniște. De pace. De gânduri frumoase față de mine și tot ce mă înconjoară. Am nevoie să mulțumesc pentru tot ce am și câte or să mai vină. Că ale mele sunt toate.
Ah, și mai am nevoie de un lucru. La fel de important ca zâmbetul: sport. Merg la o sală. Nu dau o căruță de bani, pentru că e una dintre cele mai modeste din oraș. Și merg pe jos. Mult. Mai dau de oameni care zâmbesc, de copaci înfloriți, de colț de cer senin, de o ploaie de vară și apoi de curcubeu.
Și să știi că nu e greu deloc. Nu te speria că timpul trece. E al tău și tu îi dai valoare. Fii prietena timpului tău, iar la următoarea aniversare, dacă tu simți, mai scoate câteva lumânări de pe tort. Că doar nimeni nu știe mai bine decât tine câtă viață ai trăit!
Sursa:http://www.catchy.ro/
