Toxicitatea în relații este un subiect pe care l-am abordat frecvent deoarece atât în practica mea la cabinet cât și în viața de zi cu zi am întâlnit foarte multe persoane nefericite, care au ajuns efectiv să se distrugă din cauza relațiilor în care trăiesc. Când te gândești la toxicitate în relații, poate că primul lucru care îți vine în minte este relația de cuplu.
Însă, de data aceasta nu voi discuta despre relația de cuplu, ci despre un alt fel de iubire care, pe cât de mult are potențialul de a te ajuta să crești, să te dezvolți și să te desăvârșești ca om, pe atât de mult are potențialul de a inhiba, răni, incapacita sau distruge. Vorbesc despre ceea ce noi cunoaștem sub denumirea de „iubire părintească” și, în rândurile ce urmează, voi discuta despre acea iubire părintească nocivă.
Există persoane care și la 30, 40 sau 50 de ani au vârsta emoțională a unor copii ce nu au depășit 18 ani, care sunt neîncrezătoare în propriile forțe, temătoare de a-și lua viața în propriile mâini ori a-și asuma cu adevărat niște responsabilități. Sunt oameni fragili, care nu riscă, nu vor să părăsească zona de confort, se simt de multe ori singuri și lipsiți de scop, ajung să îi învinovățească pe alții și de multe ori îmbrățișează statutul de victime neputincioase. Sentimentul de neputință le-a fost indus de propriii părinți care au preferat să-și aibă copiii cât mai aproape, cât mai dependenți de ei, cât mai ușor de controlat.
Cum și de ce se întâmplă asta?
Există persoane care se definesc strict prin rolul de părinte. Poate că și-au dorit foarte mult un copil, poate că acel copil le-a oferit un sens și un scop în viață, poate s-au agățat de el pentru a supraviețui unei căsnicii nefericite, pentru a compensa lipsa de iubire și înțelegere, sau poate că pur și simplu au pus pe umerii copilului toate neîmplinirile și temerile lor, căutând în acesta o salvare sau o alinare. Ca o paranteză, copilul este de multe ori un simptom al familiei, cel prin care se exprimă, într-un fel sau altul, problemele personale ale părinților. O mamă anxioasă îi va transmite copilului său propriile frici, îl va învăța pe acesta să se teamă. Un tată imatur sau evitant care nu își asumă responsabilități își va învăța copilul că nu trebuie neapărat „să crești” pentru a deveni un om mare. Că poți să rămâi copil o viață întreagă și cine te place, te place și-așa.
Așadar, dacă sentimentul de a te simți important, sensul vieții tale, valoarea ta umană, utilitatea ta depinde de acest rol de părinte, cu siguranță vei face tot posibilul să îți joci rolul cât mai mult timp posibil. Însăși identitatea ta este în joc.
Sunt părinți care efectiv nu își doresc să aibă succes copilul lor, pentru că asta ar însemna că el a reușit prin propriile forțe să realizeze ceva cu viața lui, înseamnă că a crescut, înseamnă că și-a conturat o identitate și un drum diferit de al lor. Înseamnă că nu mai are nevoie de mama și de tata. Iar mama și tata ce se fac dacă legătura de dependență dispare? Care mai este scopul lor acum? De asemenea, părinții pot simți invidie față de succesul copiilor deoarece aceștia au reușit să realizeze mai multe în viață decât ei. Succesul lor le reamintește de propriul insucces, de oportunitățile ratate sau eșecurile suferite și îi face să se simtă rău în propria piele.
Sunt părinți care îi repetă, direct sau indirect copilului, că este fragil, neputincios, sensibil, că nu s-ar putea descurca singur, că mai bine să nu mai încerce decât să se facă de râs și că ar fi mai bine pentru el dacă nu și-ar asuma niciun risc. De preferat să stea în banca lui, pentru că dacă nu încerci, nu poți eșua. De fapt, teama este că va reuși.
În aceste condiții, este foarte puțin probabil ca acest copil să își dorească să devină independent. Cu timpul chiar ajunge să se simtă incapabil, să dobândească o neajutorare învățată. Locuiește în continuare cu părinții chiar și la 30 de ani iar aceștia sunt de acord ca el să nu își aducă contribuția în niciun fel, chiar dacă a depășit demult etapa copilăriei. În multe cazuri, îi tolerează și chiar îi întrețin viciile sau dependențele – „săracul de el, dar eu ce să-i fac?”, „dacă mă împotrivesc, face urât, iese scandal.” Da, iar el ajunge să facă urât, să facă scandal, pentru că știe că mama sau tata cedează până la urmă -„uite cât suferă, fac orice numai să nu îl mai văd așa”. Copilul, la rândul său, manipulează.
Însă își dorește și o viață socială, deoarece timpul sau concediile petrecute împreună cu părinții par a nu mai fi de ajuns. Fie că vorbim despre situația când încă mai locuiește cu părinții, fie că vorbim despre situația când măcar dependența economică a luat sfârșit, a avea o viață socială sau o relație de cuplu devine o chestiune problematică. Toți prietenii săi sunt fie niște oameni care nu sunt suficient de buni pentru el, deci nedemni de a-i sta prin preajmă, fie niște pierde-vară care-i împuie capul cu fel și fel de prostii și idei, fie niște oameni răi și ipocriți care vor să profite de el. Cu cât cercul social este mai restrâns, cu atât „copilul” își dedică mai mult timp părinților, cu atât este mai ușor de controlat. În privința unui viitor partener, lucrurile se complică și mai mult pentru că acestuia ar trebui să îi dedice și mai mult timp și atenție decât unui simplu prieten.
Partenerul „copilului” este perceput ca fiind principalul inamic. Mai ales în cazul mamelor de băieți nu cred că este o noutate faptul că gelozia și posesivitatea materne își fac apariția. De ce se întâmplă asta? La nivel psihologic, inconștient, pentru mamă, băiatul ei este „bărbatul ideal”. Nu are cum să nu își vadă copilul altfel decât un copil perfect, și, fiind și băiat, automat devine bărbatul perfect. Iar pentru un bărbat perfect, nicio femeie nu este suficient de bună, pentru că nicio femeie nu este perfectă, în afară de cea care i-a dat viață și, cel mai probabil, s-a sacrificat pentru el. Nimeni nu îl poate iubi mai mult ca mama, nimeni nu îl poate cunoaște mai bine ca mama, nimeni nu știe mai bine ca ea de ce are el nevoie. Restul femeilor sunt mai mult sau mai puțin niște profitoare, niște egoiste, niște interesate, niște mofturoase, niște nepricepute, niște prefăcute.
Mama, simțindu-se amenințată și „rănită” de faptul că „puiul” nu îi mai acordă suficientă atenție, că nu mai este ea pe primul loc, începe să recurgă la manipulare și șantaj emoțional – „După câte am făcut eu pentru tine, nici măcar atâta lucru nu poți face și tu pentru mine?”, „Nu mă gândeam că o să vină ziua când propriul meu copil o să-mi întoarcă spatele”, „Cum adică nu ai timp? Dar ce ai de făcut?…. Și eu ce mă fac?”, „Lasă, că nu știți voi. Tot părinții știu mai bine. Ascultă la mine!”
În cazul în care „copilul” nu redefinește relația cu părinții, dacă nu stabilește limite și granițe clare de interacțiune, dacă se lasă prins în capcana victimizărilor, relația de cuplu are toate șansele să se destrame, mai ales dacă între cei doi nu s-a creat încă o legătură intimă foarte strânsă. Sunt atâtea și atâtea cazuri în care cupluri sau căsnicii au ajuns să se destrame pentru că soacra, socrul, tata, mama s-au amestecat în relația lor, iar „copiii” nu au fost suficient de fermi în a nu le mai permite asta.
Relațiile de acest gen, care de fapt iau forma unor jocuri psihologice bolnăvicioase, sunt extrem de nocive pentru că, pe de-o parte întrețin dependența copilului de părinte, iar pe de altă parte dependența părintelui de copil. Părintele ajunge să își handicapeze copilul, pentru că nu vrea să îi dea drumul din cuib, pentru că îl ferește de orice fel de responsabilități, pentru că îi întărește slăbiciunile, pentru că de fiecare dată când încearcă să își ia viața în propriile mâini este tras înapoi, pentru că îl tratează ca pe o victimă neajutorată, ca pe un ”prost” care habar nu are cine e, ce vrea, ce simte și ce gândește.
Copilul hrănește dependența emoțională a părintelui față de el pentru că refuză să ia hotărârea de a se rupe de cuib, pentru că se complace în zona de confort, pentru că cedează manipulărilor sau presiunilor parentale, pentru că întreține jocul în care fiecare este pe rând când victimă, când agresor. Dacă copilul refuză să mai facă pe plac părinților, devine un agresor iar ei niște victime. Dacă părinții refuză să mai facă pe plac copilului, atunci ei sunt agresorii iar el victima. Relația lor este lipsită de echilibru pentru că este de fapt o luptă pentru putere, o încercare prin care fiecare încearcă să își ia de la celălalt ce îi lipsește. Părintele are nevoie să se simtă important și util, cu prețul sănătății psihice și emoționale ale copilului. Mai bine să îngrijești un copil „bolnav”, decât să nu ai pe cine îngriji. Copilul se revoltă și din când în când face”crize” pentru că este frustrant să vrei să fii liber dar în același timp să îți fie frică de libertate.
Un pui care nu a fost învățat să zboare va privi în jos din cuib, cu frică și regret și se va întoarce resemnat către mamă să îl hrănească. Deși mamei îi va părea rău de el și îl va lua sub aripa sa, va gândi „Măcar nu sunt singură”.
Protejarea în exces a copiilor, în sensul în care părinții îi încurajează pe aceștia să nu își asume responsabilități, reprezintă de fapt un act profund egoist deoarece le întrețin dependențele răpindu-le șansa la a avea o viață normală. Copiii cărora nu li se permite să exploreze, să își asume acțiunile și consecințele acestora, să se dezvolte social, emoțional, să se descopere pe sine formându-și propria gândire, propriul sistem de valori sunt adulții nesiguri de mâine, cei care trăiesc prin și pentru alții, cei care se supun, cei care nu suportă singurătatea și cei care, în final, se tem de viață. https://www.ursula-sandner.com/
