„Există o Lege Transcendentă Absolută, în faţa căreia, toate celelalte legi nu înseamnă nimic”
Iisus învăţa că: „Există o Lege Transcendentă Absolută, în faţa căreia, toate celelalte legi nu înseamnă nimic”. El învăţa că: „Această Lege, prin însăşi Prezenţa ei, orice care vine în contact cu ea”. El ştia intuitiv că Divinitatea este indivizibilă; prin urmare, Divinitatea şi Universul Ei sunt inseparabile. Într-adevăr, în loc să vorbească despre Dumnezeu şi universul Lui sau despre Dumnezeu şi omul sau despre Dumnezeu şi orice altceva, El vorbea despre Dumnezeu în Universul Lui, în om, prin această prezenţă inerentă. El îi mai învăţa că infinitul nu poate fi fracţionat; nu poate fi altceva decât o unitate singură, completă. Cum omul este o parte din acest Mare Întreg nu ar putea fi niciodată desparţit de Divinitate. Prin urmare, bolile sunt numai iluzii ale simţurilor şi niciodată realităţi. El ştia că, Dumnezeu fiind indivizibil, trebuie să existe în totalitatea Lui, în orice fiinţă umană. Astfel, ori de câte ori vorbea în prezenţa unei boli, nu aducea un soldat izolat să izgonească inamicul. El aducea o întreagă armată şi ştia dinainte că victoria va fi a Lui, deoarece nu există nimic ce se poate opune acestei Prezenţe Atotputernice. Divinitatea aceasta din lăuntrul omului era asociată Lui permanent.
Astfel că El umbla şi vorbea cu oamenii la suprafaţă, dar în interior, El vorbea cu Tatăl din lăuntru. Cum era supus asaltului teribil al gândului mulţimii asupra mentalităţii Sale, El trăia retras în cele mai profunde centre ale fiinţei Sale, păstrând Centrul său Spiritual deschis faţă de prezenţa Spiritului: „Căci Spirit cu Spirit se pot întâlni”. El era supus încercărilor de tot felul, dar atunci când apărea din afară, devenea prea intensă, se retragea într-un loc izolat, pentru ca acolo să-şi recapete viziunea clară a Prezenţei din lăuntrul Său şi unităţii inseparabile cu Tatăl. Când revenea, întărit în forţa Sa de vindecare, El dădea o simplă explicaţie: „Tatăl din Mine, El este Acela care îndeplineşte lucrarea”. Astfel că, revenim la faptul că vindecarea este împlinită nu prin efortul vindecătorului, ci prin permiterea Adevărului să pătrunda în oameni şi să-i facă liberi. Acest Adevăr, al unităţii Dummnezeu – om, clar înţeles, vindecă boala, recunoscându-i nimicnicia. Într-adevăr, suntem vindecaţi de boli pe care nu le-am văzut niciodată, decât în falsa noastră credinţă. Dumnezeu nu poate fi bolnav, iar noi suntem Una cu Dumnezeu. Când ne dăm seama de puterea formidabilă ce se manifestă în întregul univers şi înţelegem că toată puterea ne-a fost dată, această putere face ca lucruri aparent mari să devină neînsemnate.
Să ne obişnuim a ne gândi la Prezenţa Divină şi să o căutăm peste tot, să o recunoaştem, să o cultivăm.
Unele lucruri ajută pentru a păstra acest simţ al Prezenţei ce sălăşluieşte în noi. Teologii au separat lucrurile în lumea fizică şi lumea spirituală. Să dărâmăm acest zid despărţitor. Să învăţăm a-l vedea pe Dumnezeu în Universul Lui, deoarece îl putem găsi peste tot şi-n tot ce există. Nimic nu va fi imposibil pentru acela care va gândi cu asiduitate la Prezenţa Divină, dar nu în maniera teologică. Acest lucru nu înseamnă să devenim mai puţin umani sau să renunţăm la plăcerile obişnuite ale vieţii. Nu înseamnă nici să adoptăm o atitudine religioasă, ca şi cum această Prezenţă ar fi ceva de care să ne temem şi că nu ne este permis să uităm nici o clipă.
Pe când abordarea în mod intelectual a subiectului de vindecare este ceva nepreţuit, să nu uităm niciodată că puterea vine de la cultivarea sensului mistic. Prin calea intelectuală Adevărul este abordat pe dinafară, prin sensul mistic, aceasta se face în interior. Trebuie să dezvoltăm latura interioară a vieţii. Facem aceasta, folosind un timp contemplarea calmă a faptului că fiecare dintre noi este complet pătruns de această Prezenţă Divină, ca şi Iisus sau alţi oameni proeminenţi, ca fiecare grăunte de energie ce a stat la dispoziţia Lui, se află şi la dispoziţia noastră.
În cazul când, cu toate cunoştinţele căpătate, se strecoară îndoiala, trebuie negată realitatea oricărei contraziceri, recăpătându-se convingerea că aparenţa acestei stări poate fi schimbată la voinţă, revenind la situaţia în care se poate folosi orice ajută la recunoaşterea Adevărului şi înţelegerea lui. Dacă este în cauză un anumit organ (inima, plămâni etc.) îl înconjurăm cu iubirea vindecătoare, ne adresăm cu calm şi armonie, impunând senzaţia de sănătate. În acest fel se reprezintă imaginea unui organism perfect, armonios, un adevărat lăcaş al Spiritului şi se oferă această imagine Legii Minţii, care, aşa cum ştim, exercită controlul şi aduce gândul la realizarea lui în corp. Nu trebuie uitat nici o clipă că omul este cel mai mare, mai măreţ şi mai puternic lucru din Univers. Dacă nu ne dăm seama de acest fapt, imensitatea Universului ne poate înspăimânta. Omul este cu mult mai mare decât oricare din formele şi forţele ce se manifestă în Univers. Ele îl pot depăşi în volum, dar el le este superior, deoarece el este Minte. Conformaţia lui fizică îl obligă să rămână pe această planetă, dar mintea lui îi permite să rătăcească prin univers și să creeze mijloace care să-i dea posibilitatea de a afla tainele acestuia. Totuşi, omul rămâne superior faţă de tot ceea ce el a creat până acum sau va mai crea.
” MINTEA CARE POATE VINDECA ” – FREDERICK W. BAILES
