„S-ar putea să nu fiu perfectă, dar anumite părți din mine sunt extraordinare”. (Asleigh Briliant)
Dacă aș fi auzit afirmația asta acum ceva timp nu numai că aș fi râs în sinea mea, dar aș fi uitat-o în secunda doi. Cum adică să nu fiu perfectă? Așa ceva era de neconceput.
Ar fi însemnat în acel moment să recunosc față de mine însămi că nu sunt capabilă de a realiza ceea ce-mi propun, că nu-mi pot depăși condiția și că sunt destinată eșecului.
Așa mi-am trăit cea mai mare parte din viață. Alergând după standarde autoimpuse sau de cele mai multe ori puternic înrădăcinate de mediul meu exterior: de la curățenia exemplară a casei până la modul în care îmi îndeplineam sarcinile zilnice și la ceea ce aveam de gând să fac cu viața mea.
Totul era împachetat într-un cadou cu fundă mare și roșie. Cadoul perfect. Viața mea perfectă. Dacă reușeam să fac totul „așa cum trebuie” n-ar fi avut cum să nu iasă așa cum mi-am propus. Credeam că dețin secretul: setează-ți standarde cât mai înalte și nu accepta niciun compromis. Dacă nu e excelent nu valorează nimic. Așa vedeam eu lumea celor care reușesc cu adevărat. Puneam semnul egal între excelență și perfecțiune.
În articolul anterior îți vorbeam despre ce înseamnă excelență, ce înseamnă să faci lucrurile de nota 11 în loc de nota 10 în ceea ce privește munca pe care o desfășori și viața ta în general.
Însă diferența între perfecționism și excelență nu numai că există, dar are un impact considerabil asupra felului în care ajungi să percepi rezultatele obținute și în final pe tine însuți.
La mine declicul a avut loc în momentul în care s-au schimbat prea multe în mediul “perfect” în care trăiam: plecarea din sânul familiei care asigura totul și asumarea responsabilității, trecerea de la „eu sunt centrul universului” la o relație de cuplu autentică, revelația că nu mă definește domeniul pentru care mă pregătisem aproape toată viața. Toate s-au întâmplat concomitent (poate nu întâmplător), iar cireașa de pe tort a fost faptul că nu mai reușeam să ating acele standarde pe care mi le stabileam. Mă criticam singură și deopotrivă îmi făceam griji referitor la ce ar putea spune ceilalți despre mine. Am trecut atunci prin două etape distincte:
1. am realizat că ceea ce credeam că reprezintă perfecțiunea erau simple amprente lăsate asupra mea de tot ceea ce mi-a fost întipărit până atunci și de tot ceea ce trăisem. M-am revoltat și am trecut la polul opus, începând să neglijez totul, spre disperarea celor din jurul meu;
2. mi-am stabilit noi standarde. Erau ale mele de data asta, dar erau mult peste capacitățile mele fizice și emoționale. N-am reușit să le îndeplinesc nici pe acelea.
În ambele cazuri am văzut cele două tăișuri ale perfecționismului: motivația pe care am avut-o tinzând către lucrurile pe mi le doream și neputința pe care am resimțit-o atunci când am realizat că nu se vor concretiza.
Se întâmplă ca uneori, oricât de mult ai încerca, viața să nu-ți pună pe tavă decât ceea ce îți este necesar în acel moment. De multe ori, ceea ce te motivează te conduce spre alegeri superficiale. Excelența înseamnă să continui să depui efort de calitate având cele mai bune intenții, fără a ști cu adevărat ce vrea viața de la tine. Atunci dai totul și obții cele mai mari satisfacții. Orice ar ieși, oricum e excelent.
Ne luăm viețile prea în serios. Frica de eșec, de respingere, de necunoscut sau mediocritatea ne opresc de la a urma acele pasiuni și scopuri care ne-ar aduce fericirea. Teama de mediocritate apare de multe ori sub forma perfecționismului, iar acest perfecționism este forma supremă prin care ne luăm viețile în serios: un corp perfect, familie perfectă, slujbă perfectă, casă perfectă.
Petrecem uneori toată viața alergând în căutarea perfecțiunii, când tocmai acesta ne oprește de la a ne da seama cum să devenim mai buni cu fiecare zi care trece.
Același lucru mi s-a întâmplat atunci când nu putem vedea imaginea de ansamblu și nu puteam identifica ce mi-ar plăcea să fac pentru tot restul vieții. Eram orbită de idealul perfecțiunii. Fiecare opțiune părea sortită eșecului. Cânt te agăți de un standard de perfecțiune devine imposibil să afli care sunt talentele tale naturale, la ce te pricepi cu adevărat. Iar acest standard nu te reprezintă, ci este doar un rol în fața prietenilor, a familiei, a societății și pe care încerci să-l joci cât mai bine.
“Perfecționismul este scutul de 20 de tone pe care îl legăm de noi crezând că o să ne protejeze, când de fapt nu face altceva decât să ne împiedice în a ne lua zborul”. Brene Brown
Asta îmi aduce aminte de o fabulă a lui Esop cu un cerb și un vânător iscusit. Cerbul se admira în timp ce se privea în apa unui lac, spunându-și: „Ce coarne superbe și bine proporționate. Păcat de picioarele astea slăbănoage și urâte, care nici măcar nu sunt demne să poarte asemenea coarne”. Și în timp ce își plângea imperfecțiunile, vânătorul a profitat de neatenția sa și a tras. Din fericire, tocmai acele picioare slăbănoage și urâte l-au salvat pentru că a reușit să fugă la timp.
Cei mai mulți oameni sunt ca cerbul lui Esop: devin fascinați de dorința de a fi perfecți întru totul, neglijând importanța calităților care-i fac cu adevărat deosebiți.
Perfecționismul nu are o definiție oficială și tocmai asta face atât de greu de deosebit aspectele sale pozitive de cele negative. Cert este că fiecare îl percepe în modul propriu. Ce mi se pare mie fascinant este modul în care a încercat să fie măsurat de-a lungul timpului.
Există un studiu făcut în 1991 de Hewitt & Flett și numit Scara Multidimensională a Perfecționismului (SMP). Conform acestuia noi toți manifestăm trei aspecte ale perfecționismului:
– perfecționismul orientat către sine – avem așteptări iraționale și standarde care ne duc către o motivare perfecționistă. De ex. dorința de a avea un corp perfect numai pentru a face o impresie bună;
– perfecționismul orientat către ceilalți – avem așteptări iraționale de la cei din jurul nostru și aplicăm asupra lor o presiune pentru a fi așa cum vrem noi să fie;
– perfecționismul impus social – când credem că ceilalți se așteaptă ca noi să fim perfecți. De ex. copiii care încearcă să atingă perfecțiunea așteptată de părinții lor.
Sunt multe cauzele care conduc la un comportament perfecționist: dorința disperată de a fi cineva, așteptările părinților, profesorilor, șefilor, prietenilor, lipsa de încredere în sine și nesiguranța resimțită în condițiile actuale de viață.
Cum poți ști dacă și tu ești o persoană perfecționistă? În general o astfel de persoană poate fi ușor identificată prin răspunsurile afirmative la marea majoritate a următoarelor 10 întrebări:
1. Vrei să controlezi totul în jurul tău?
2. Ai o atitudine de „totul sau nimic”?
3. Observi tot timpul micile greșeli sau imperfecțiuni la tine sau la ceilalți?
4. Te motivează frica de a nu atinge ceea ce-ți propui?
5. Te învinovățești dacă nu realizezi ceea ce ți-ai propus?
6. Iei personal criticile celor din jurul tău?
7. Ești cel mai mare critic al tău?
8. Ești greu de mulțumit?
9. Petreci foarte mult timp pentru ca totul să iasă perfect? Neglijezi somnul și mesele pentru asta?
10. Ai foarte mare grijă în orice situație în care ceilalți ar putea crede că nu atingi nivelul așteptărilor lor?
Eu însămi am fost o perfecționistă înflăcărată. Și recunosc că încă mai am momente în care cer imposibilul de la mine sau de la cei din jurul meu. Însă am învățat să conștientizez aceste situații și cicatricile pe care le lasă asupra tuturor celor implicați, dar mai ales asupra mea.
Dacă n-aș fi acceptat că sunt pur și simplu un om, cu calități și defecte, cu zile diferite în experiențe și intensitate, nu aș fi putut să-ți scriu cu asemenea bucurie în suflet. Mărturisesc că și acum am o sămânță de ezitare înainte să postez articolul (e vorba de ani de zile de perfecționism la mijloc), mă gândesc că poate nu este ceea ce aștepți de la mine, dar o fac pentru că doar așa pot ajunge mai aproape de tine. Iar sentimentul ăsta nu se compară cu niciun sentiment pe care l-am avut atunci când am atins în mod perfect vreun obiectiv.
Am realizat că perfecțiunea nu e un punct forte și că viața poate fi minunată chiar dacă nu e perfectă.
Bucură-te de zâmbetul persoanelor dragi ție, practică recunoștința pentru tot ceea ce ai și nu a trebuit să miști un deget (familie, prieteni, acces la informație, tot ce vrei tu) și cu siguranță va fi din ce în ce mai bine. Vei descoperi persoana din interiorul tău, vei descoperi potențialul și talentele minunate pe care le deții. Vei fi TU!
“Perfecționiștii trebuie să câștige pentru a avea o stimă de sine ridicată. Cei care caută excelența pot ieși pe locul doi și totuși să se simtă bine în pielea lor”. Kevin Leman
Ești o persoană perfecționistă sau nu?Sursa:https://drunceasimona.wordpress.com/
