Înainte de a intra într-o relație trebuie mai întâi să cazi la învoială cu singurătatea ta, cu atât mai mult cu cât singurătatea se transformă în solitudine. Numai atunci vei putea să intri într-o realatie profundă, care te îmbogățește. La ce mă refer când spun că trebuie să cazi la învoială cu singurătatea ta, cu atât mai mult cu cât ea devine solitudine ?
Singurătatea este o stare de spirit negativă. Solitudinea e pozitivă, în ciuda a ceea ce spune dicționarul. În dicționar, singurătatea și solitudinea sunt sinonime – în viață nu sunt. Singurătatea este o stare de spirit în care îți lipsește constant celălalt. Solitudinea e starea de spirit când ești constant încântat de tine. Singurătatea înseamnă nefericire. Solitudinea înseamnă fericire. Singurătatea este veșnic îngrijorată, îi lipsește ceva, tânjește după ceva, dorește ceva. Solitudinea este o împlinire profundă, o mulțumire extraordinară, fericire, sărbătoare. Singurătatea te descentrează. Solitudinea te centrează, te fixează. Solitudinea este frumoasă. E înconjurată de eleganță, de grație, de un climat de mulțumire fantastică. Singurătatea e cerșetoare; totul la ea e cerșeală și nimic altceva. Nu are grație; de fapt, e urâtă. Singurătatea înseamnă dependența, solitudinea înseamnă independența absolută. Te simți ca și cum toată lumea ar fi a ta, întreaga existența ar fi a ta.
Ei bine, dacă intri într-o relație când te simți singur, îl vei exploata pe celălalt. Celălalt va deveni un mijloc de a te satisface. Te vei folosi de celălalt și nimănui nu îi place să fie folosit, pentru că nimeni nu se află aici pentru a fi un mijloc pentru altcineva. Fiecare ființă umană e un scop în sine. Nimeni nu se află aici pentru a fi folosit ca un obiect, fiecare se află aici pentru a fi venerat ca un rege, ca o regină. Nimeni nu se află aici pentru a împlini așteptările altcuiva, fiecare se află aici pentru a fi el însuși. Așa că ori de câte ori intri din singurătate într-o relație, relația e deja pe dric. Și ia aminte, când intri într-o relație pentru că ți-o cere singurătatea, persoana cu care legi relația se află în aceeași situație, pentru că nimeni care trăiește cu adevărat solitudinea nu va fi atras de tine. Tu ești mult prea jos. Cel mult poate să te simpatizeze, dar nu să te iubească. Cel care este în culmea solitudinii poate fi atras de cineva tot solitar. Așa că atunci când acționezi conform singurătății tale, dai de o persoană de același tip; dai de propria reflecție. E o întâlnire între doi cerșetori, între doi oameni nefericiți. Iar atunci când se întâlnesc doi oameni nefericiți, fiecare îi pricinuiește celuilalt mai multă nefericire decât putea să le pricinuiască singurătatea. La doi oameni nefericiți, nefericirea nu se adună, se multiplică.
Mai întâi fii solitar. Mai întâi bucură-te de tine, iubește-te. Mai întâi fii atât de autentic fericit încât nu contează dacă nu vine nimeni. Ești plin, te reverși. Dacă nimeni nu bate la ușa ta, foarte bine, nu pierzi nimic. Nu aștepți pe nimeni să bată la ușă. Ești acasă – dacă vine cineva, bine, minunat. Dacă nu vine nimeni, tot bine și minunat. Pe urmă intri într-o relație și intri ca stăpân, nu că cerșetor. Intri ca un împărat nu ca un cerșetor. Iar persoana care trăiește în solitudine va fi întotdeauna atrăgătoare pentru altă persoană care își trăiește și ea frumos solitudinea, pentru că cine se aseamănă se adună. Când se întâlnesc doi stăpâni – stăpâni pe ființa lor, pe solitudinea lor – fericirea nu doar se adună, se multiplică. Întâlnirea lor este o minunată sărbătoare. Și ei nu se exploatează reciproc, nu se folosesc unul de celălalt. Dimpotrivă, devin unul și se bucură de existența care îi înconjoară.
Doi oameni singuratici se înfruntă întotdeauna, se confruntă. Doi oameni care au cunoscut solitudinea sunt uniți de un interes comun, de un scop înalt, îndepărtat. Ei nu se uită unul la celălalt, ci la ceva mai înalt decât ei. Poate se țin de mână, dar se uită la luna din înaltul cerului. Uneori ascultă împreună o simfonie de Mozart sau Beethoven sau Wagner. Alteori poate stau lângă o cascadă și ascultă muzica sălbatică pe care o cântă apa care cade în gol. Nu, două persoane care sunt foarte mulțumite în sinea lor nu încearcă să se folosească una de cealaltă. Dimpotrivă, devin tovarăși de călătorie, se află în pelerinaj. Însă când se întâlnesc două persoane singuratice, se uită una la cealaltă, pentru că sunt permanent în căutare de căi și mijloace de a se exploata una pe cealaltă, de a se folosi una de celalta, de a fi fericită una prin cealaltă.
Interesul comun pe care îl au de obicei două persoane este sexul. Sexul poate să unească temporar două persoane, întâmplător și foarte superficial. Adevărații îndrăgostiți au un interes comun mai mare. Nu că între ei n-ar există sex; poate să existe, dar ca făcând parte dintr-o armonie superioară. Iubirea se întâmplă ca parte a unei armonii superioare. Iar atunci când iubirea se întâmplă de la sine, necăutată, negândită, are o calitate cu totul aparte. Este divină, nu mai este umană.
Cuvântul „fericire” și cuvântul „ întâmplare” provin din același cuvânt scandinav „hap”. Fericirea în limba engleză este „happines” iar întâmplarea în limbă engleză este „happening”. Fericirea este ceea ce se întâmplă. Nu poți să o produci, nu poți să o comanzi, nu poți să o forțezi. Cel mult poți fi disponibil pentru ea. Când se întâmplă se întâmplă.
Doi îndrăgostiți adevărați sunt întotdeauna disponibili, dar nu se gândesc niciodată la fericire, nu încearcă niciodată să o găsească. De aceea ei nu sunt niciodată frustati – când se întâmplă, se întâmplă.
Omul nu trebuie să facă nimic pentru a fi fericit. Trebuie doar să curgă.
Așadar, înainte de a intra într-o relație trebuie mai întâi să cazi la învoială cu singurătatea ta. Trebuie s-o faci, altfel vei fi frustrat, și în numele iubirii vei face altceva, care nu e deloc iubire.
Culegere de texte din discursurile lui OSHO
