Aţi vorbit de câteva ori despre „abandonare”. Nu-mi place această idee. Sună fatalist, într-un fel. Dacă acceptăm întotdeauna lucrurile aşa cum sunt, nu vom mai face niciun efort pentru a le ameliora. Mi se pare că progresul constă tocmai în acest lucru, atât în sfera personală, cât şi în sfera colectivă, să nu acceptăm limitele prezentului şi să ne străduim să le depăşim şi să creăm ceva mai bun. Dacă nu am fi făcut acest lucru, am trăi şi acum în peşteri. Cum împăcaţi ideea de abandonare cu schimbarea lucrurilor şi rezultatelor?
Pentru unii oameni, abandonarea poate avea conotaţii negative, implicând înfrângerea, renunţarea, eşecul de a face faţă dificultăţilor vieţii, letargia ş.a.m.d. Adevărata abandonare, totuşi, este un lucru total diferit. Nu înseamnă să accepţi pasiv orice situaţie în care eşti implicat şi să nu faci nimic în această privinţă. Nici nu înseamnă să nu-ţi mai faci planuri sau să nu întreprinzi acţiuni pozitive.
Abandonarea este înţelepciunea simplă, dar profundă, ce constă în a te supune mai degrabă decât a te opune cursului vieţii. Singurul loc în care puteţi simţi cursul vieţii este Clipa de acum, aşa că a te abandona înseamnă a accepta momentul prezent necondiţionat şi fără rezerve. Înseamnă a renunţa la orice rezistenţă internă faţă de ceea ce este. Rezistenţa internă înseamnă a spune „nu” la ceea ce există, prin critică şi negativism emoţional. Devine extrem de pronunţată mai ales atunci când lucrurile „merg prost”, adică atunci când există un decalaj între cererile sau aşteptările rigide ale minţii şi realitate. Aceasta este prăpastia durerii. Dacă aţi trăit suficient, ştiţi că lucrurile pot „merge prost” foarte des. Tocmai în acele momente trebuie să practicaţi abandonarea, dacă doriţi să eliminaţi durerea şi suferinţa din viaţa dvs. Acceptarea stării prezente vă eliberează imediat de identificarea cu mintea şi astfel vă reconectează cu Fiinţa. Rezistenţa este mintea.
Abandonarea este un fenomen pur interior. Nu înseamnă că la nivel exterior nu puteţi întreprinde nimic pentru a schimba situaţia. De fapt, nu situaţia în întregime trebuie să o acceptaţi atunci când vă abandonaţi, ci numai micul segment numit Acum.
De exemplu, dacă aţi fi împotmolit undeva în noroi, nu aţi spune: „Bine, mă resemnez să fiu împotmolit în noroi”. Resemnarea nu este abandonare. Nu trebuie să acceptaţi o situaţie de viaţă indezirabilă sau neplăcută. Şi nici nu trebuie să vă minţiţi, spunând că nu este nimic rău în a fi împotmolit în noroi. Nu. Recunoaşteţi în totalitate dorinţa dvs. de a ieşi din această situaţie. Vă restrângeţi atenţia la momentul prezent, fără să îl etichetaţi în niciun fel. Aceasta înseamnă că nu există o judecată critică la adresa Clipei de acum. Deci nu există rezistenţă, negativism emoţional. Acceptaţi calitatea acestui moment. Apoi treceţi la acţiune şi faceţi tot ce puteţi pentru a ieşi din noroi. O astfel de acţiune eu o numesc pozitivă. Este mult mai eficientă decât acţiunea negativă, care vine din furie, disperare sau frustrare. Până când nu obţineţi rezultatul dorit, continuaţi să practicaţi abandonarea, evitând etichetarea Clipei de acum.
Daţi-mi voie să vă ofer o analogie vizuală pentru a ilustra ceea ce vreau să spun. Mergeţi noaptea pe o potecă, înconjurat de o ceaţă deasă. Dar aveţi o lanternă puternică, care trece prin ceaţă şi creează un spaţiu îngust în faţa dvs. Ceaţa este situaţia dvs. de viaţă, care include trecutul şi viitorul; lanterna este prezenţa dvs. conştientă; spaţiul clar din faţa dvs. este Clipa de acum.[…]