Un copil are nevoie de încurajare, la fel cum o plantă are nevoie de soare și de apă. – Rudolf Dreikurs
Vă amintiți de vremurile când copilul dumneavoastră era mic și se străduia să facă primii pași? Când mergea de-a bușilea, apoi se ridica puțin, la început se sprijinea de dumneavoastră, de un perete ori de o piesă de mobilier, apoi încerca singur și uneori mai cădea, apoi se ridica, din nou cădea și iar se ridica, pentru ca în final să reușească să facă primii pași singur? Și ce bucurie pentru dumneavoastră, vă mai amintiți? 🙂
Vă mai amintiți cum îl încurajați mereu să reușească? Și o făceați cu bucurie, fără să-l certați când nu reușea, să-l criticați, să-l grăbiți ori să-l faceți incapabil, ci bucurându-vă de fiecare pas pe care-l făcea, încurajându-l cu brațele deschise, cu bucurie exprimată pe chipul dumneavoastră, prin tonul vocii și prin cuvintele pe care le foloseați pentru fiecare progres pe care îl făcea? Și care era rezultatul, vă mai amintiți? Copilul se oglindea în chipul dumneavoastră răspunzând încurajării oferite și încerca mereu, puțin câte puțin, până când reușea!
Ei bine, dacă acest comportament din partea dumneavoastră, ca adult și ca părinte, a dat roade frumoase și a dus la rezultatul pe care l-ați așteptat și anticipat, de ce să renunțați la el vreodată?
Copilul se vede trăind în mijlocul unor giganți, iar dorința lui cea mai mare este aceea de a fi acceptat, de a aparține, de a-și găsi și de a avea un loc al lui în familia din care face parte, de a fi semnificativ, de a fi privit și investit cu încrederea că și el poate și este capabil, de a fi încurajat atunci când vrea să învețe și de a fi apreciat pentru fiecare realizare, de a reuși, de a fi util, de a depăși sentimentul de micime în fața celor mari, de a obține recunoașterea sa ca membru al familiei cu drepturi, dar și îndatoriri!
Încercați doar să vă imaginați cum ar fi ca dumneavoastră să trăiți într-o lume a giganților, să fiți priviți de sus, să vi se spună atunci când vreți să faceți ceva că sunteți prea mic și că nu știți cum să faceți, ori să nu vi se ceară niciodată părerea pentru că oricum fiind prea mic nu sunteți în măsură să vă exprimați punctul de vedere, ș.a.m.d…întrebați-vă: ”Oare cum ar fi, cum m-aș simți?”
Așadar încurajați copilul!
50% din această sarcină constă în a evita descurajarea, critica, umilința (”chiar dacă vrei să faci cutare lucru, lasă, că tu ești încă mic, fac eu, că fac mai repede ori mai bine, tu vei face când vei crește”) și supraprotecția (a face pentru copilul dumneavoastră ceea ce poate el singur să facă).
Un copil descurajat dezvoltă o stimă de sine scăzută (nesimțindu-se valoros, capabil, eficient, util, etc.) și dezvoltă comportamente inadecvate (dacă tot nu e apreciat pentru ce poate și nu e bun de nimic, măcar să facă ceva prin care să atragă atenția și să fie observat, chiar dacă este un comportament negativ).
Iar cealaltă parte de 50% din această sarcină, constă în a încuraja copilul. Nu vă uitați după perfecțiune, apreciați fiecare încercare și fiecare reusită, încurajându-l să continue, apreciindu-i efortul sau plăcerea pentru ceea ce face și nu rezultatul pe care îl obține.
De exemplu, când ia o notă bună la școală, spuneți-i: ”Mă bucur că îți place să înveți” și nu ”Mă bucur că ai luat notă mare la școală.” Astfel evidențiem importanța învățatului și nu a notelor. Sau, de exemplu, când face bastonașe și unele sunt bine făcute și altele nu, putem spune: ”Te descurci atât de bine, uite ce bastonașe frumoase ai făcut aici” (și arătăm spre cele realizate corect, ignorând pe acelea care nu sunt realizate corect).
Astfel încurajăm copilul să-și continue dezvoltarea abilităților, pentru că întotdeauna putem construi doar pe puteri (pe ceea ce face bine) și nu pe slăbiciuni (pe ceea ce nu face bine).
”Cel mai mare dar pe care un părinte îl poate face copilului său, este să-l învețe să se iubească pe sine. Un copil care se iubește pe sine, poate să-i iubească și pe alții.” – W. C. Menninger
Atunci când copilul este încurajat, el învață să învețe, să-și dezvolte abilități și deprinderi, să le pună și în slujba sa și apoi a celorlalți, să se simtă util, să-și găsească un loc în familie, să simtă că aparține. Învață că este valoros, apreciat, își dezvoltă stima de sine într-un mod pozitiv, învață să se iubească pe sine. Iar un copil care are parte de toate aceste lucruri și se iubește pe sine, îi va putea iubi și pe ceilalți.
Încurajați copilul astfel încât, mai târziu să poată să întâmpine cu curaj toate lucrurile cu care se întâlnește în viața sa și să mențină acest comportament pe tot parcursul vieții! Este cea mai mare dovadă de dragoste pe care i-o puteți oferi acestuia!
Sursa: internet
