Unul dintre motivele de ceartă și conflict care apare frecvent în cadrul cuplului este reprezentat de amestecul socrilor în viața celor doi parteneri. Acest lucru, pe cât de mult este tolerat, pe atât este de nefiresc, pentru că nu este normal ca părinții să se amestece în problemele, deciziile, alegerile și felul în care trăiesc cei doi. Din acest motiv atât de multe cupluri ajung să trăiască în tensiune, să se certe, să se destrame. Se poate ajunge în situația în care unul dintre parteneri se întoarce împotriva celuilalt, când sentimentele frumoase se transformă în resentimente și frustrări care se acumulează și se tot acumulează până la un punct când efectiv se dezlănțuie iadul. Aparent, nici unul dintre ei nu-și poate explica cum s-a ajuns aici, dar cert este că se învinovățesc reciproc pentru niște probleme survenite „de nicăieri”. Și este ușor să te agăți de minusurile partenerului pentru a te elibera emoțional și a găsi o explicație pentru nefericirea din cuplu, alegând în schimb să nu vezi „elefantul din cameră”.
Părinții se consideră îndreptățiți să se amestece în viața copiilor pentru că:
– au impresia că ei „știu mai bine” – aici vorbim despre o mentalitate ce are la bază credința că, indiferent de ce vârstă ar avea „copilul” (treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani), acesta tot copil rămâne; vorbim despre o infantilizare a adultului prin faptul că părintele nu îi permite sau nu vrea să accepte că acel copil al său este perfect capabil să-și ia singur deciziile, indiferent care ar fi acelea, indiferent dacă sunt sau nu sunt pe placul părintelui. Această atitudine trădează, de fapt, nevoia părintelui ca progenitura lui să depindă la un anumit nivel de el, ce arată mai departe egoismul părintelui prin aceea că, ce caută să obțină prin acțiunile sale, este satisfacerea propriilor nevoi și interese egoiste și nicidecum nu vizează binele sau nevoile „copilului”. De exemplu, dacă cei doi parteneri decid să se mute în străinătate, un părinte egoist va încerca să îi convingă cât de greșită este această decizie a lor, doar pentru că această plecare nu ar fi pe placul său.
– pentru a-și satisface ego-ul – dacă își consideră copiii extensii ale propriei persoane sau dacă vor să-și valideze felul de a fi și de a trăi, vor încerca să-și transforme copiii în „clonele” lor sau, în alte cuvinte, să-i influențeze și să-i manipuelze în așa fel, încât aceștia să gândească, să se comporte și să trăiască ca ei. De exemplu, dacă cei doi parteneri vor să-și cumpere o anumită mașină, părintele va spune „mașina aceasta nu este bună” doar pentru că nu e pe placul său. Va încerca să găsească toate motivele din lume pentru care acea mașină nu este potrivită pentru ei. Dacă cei doi preferă să cineze la restaurant, părintele va spune „veniți mai bine să mâncați la noi, ce dați banii aiurea?”, „ar trebui să puneți mâna să gătiți, nu așa se ține o casă”.
– pentru că nu au o viață proprie – există părinți care toată viața nu au făcut altceva decât să trăiască prin și pentru copiii lor, și-au pus toate speranțele și aștepările în ei, astfel încât, în momentul în care copilul își întemeiază propria familie, părintele se simte exclus și nu acceptă să fie pe locul doi. Tendința este să își șantajeze și să își manipuleze copilul pentru ca starea de fapt a lucrurilor să nu se schimbe, pentru ca tot el, părintele, să rămână pe primul loc. Apar criticile la adresa ginerelui/nurorii, subestimarea și desconsiderarea fățișă sau voalată, plângerile sau nemulțumirile. Intenția ce stă la baza acestui comportament este următoarea: „dacă îi detronez partenerul, eu voi ocupa primul loc”.
– din gelozie – în special mamele de băieți sunt mult mai protective și mai posesive din cauza faptului că își privesc băiatul ca pe un „bărbat ideal” și nicio femeie nu se poate ridica la standardele pe care aceasta le are (standarde absurde care, de cele mai multe ori, semnifică de fapt motive inventate pentru care partenera nu este suficient de bună pentru copilul său). Indiferent dacă nora/ginerele corespunde sau nu standardelor, gelozia este cauzată de dificultatea de a accepta că o altă persoană este acum mai importantă decât părintele. Nu este normal să existe o competiție între noră și soacră, între ginere și socru. Pentru că rolurile ce îi definesc sunt complet diferite și pentru că nu vorbim despre aceeași felie de tort. Ești egoist, ca părinte, dacă îi impui sau îi induci copilului tău să renunțe la viața sa, la relația sa ori la planurile sale pentru bunăstarea ta personală. Dai dovadă de imaturitate și de lipsă de respect (față de copilul tău, în primul rând) dacă îi vorbești de rău partenerul, dacă încerci să-l denigrezi ori dacă pur și simplu alegi să fii împotriva lui. Nu poți impune nimănui și nu poți pretinde să deții un „monopol al iubirii”.
– nu vor să își asume responsabilitatea pentru propriile alegeri sau decizii, pentru viața lor – dacă un părinte alege „să se sacrifice” pentru copilul său, nu ar trebui niciodată să-i reproșeze acest lucru și, mai mult decât atât, nu ar trebui să-l împovăreze pe acesta cu responsabilitatea alegerilor pe care el însuși le-a făcut. În general vorbim despre acele situații în care părintele îi impune copilului și partenerei/partenerului acestuia să facă anumite lucruri de dragul său, apelând frecvent la manipulare și șantaj emoțional „pentru biata ta mamă nu poți să faci măcar atâta lucru?”, „după câte am făcut pentru tine, mă lași singură… / mă lași să mor singură în casa asta amărâtă etc.” Bineînțeles că toate acestea sunt exagerări și victimizări menite să-l facă pe copil să se simtă vinovat și să renunțe la planurile și dorințele sale pentru a face pe plac unui părinte care își tratează copilul ca pe un servitor, și nu ca pe un adult care este liber să facă ce vrea cu viața sa.
Mila și vinovăția sunt sentimentele care funcționează cel mai bine, iar un părinte egoist și egocentric tocmai la acestea apelează.Copilul se va simți constrâns „să-și ajute” părintele,adică să facă ce vrea acesta,când vrea acesta.Există atâtea cazuri în care mama, rămasă singură, ori tatăl, rămas singur, spune „of, săraca/săracul de mine, că am ajuns singur/ă la bătrânețe și eu numai pe voi vă mai am, dacă nu mă ajutați nici voi, ce se alege de mine? Că eu nu mai pot și mi-e greu și mie și nu mai știu ce să fac”.
Am mai spus acest lucru și o să-l repet – nu copilul este responsabil de alegerile și de viața părintelui său.Nu trebuie să preia asupra sa nefericirea, neputința (autoindusă), trăirile sau problemele părintelui.
Dragi „copii”, nu vă lăsați manipulați și nu vă învinovățiți pentru felul în care părinții voștri au ales să-și construiască viața. Datoria voastră în această lume nu este să vă sacrificați viața pentru mulțumirea și fericirea lor, sau pentru simplul fapt că și ei s-au „sacrificat” pentru voi, ci să vă urmați propriul drum.
Eu nu spun să nu ne ajutăm părinții, ci doar să facem clar distincția între „ajutor” și „abuz”. Este un abuz ca părintele să se amestece în viața copilului său și să îi dicteze sau să îi impună ce să facă, cu cine să-și petreacă timpul sau pe cine să iubească. Este un abuz ca părintele să-și critice în permanență copilul și alegerile sale, partenerul său și stilul de viață al celor doi. Este un abuz ca părintele să-și manipuleze și să-și șantajeze emoțional copilul.
Normalitatea este (sau ar fi frumos să fie) ca părintele, din momentul în care copilul său și-a luat viața în propriile mâini, să nu-l mai privească ca pe un copil căruia să-i impună ce și cum să facă. Să-l privească ca pe un adult responsabil de propriile alegeri și să aibă încredere în el și în deciziile sale. Un adult care are dreptul la intimitate, la viață proprie, la a-și construi o relație de cuplu așa cum dorește, cu cine dorește.https://www.ursula-sandner.com/
